Farfuridi redivivus! Partidele românești și ,,Coana” Europa

102

Deşi, formal, campania electorală pentru euro-parlamentarele din 26 mai nu a început încă, partidele româneşti s-au pornit deja să fiarbă, afişând sloganuri, îndemnuri şi mesaje intim legate de exerciţiul electoral la care românii sunt invitaţi să participe la sfârşitul acestei primăveri. PSD-ul ne spune că „România merită mai mult!”. PNL-ul ne sensibilizează, arătându-ne că România e (sau ar trebui să fie) „în primul rând”. Tandemul USR-PLUS ne cere să alegem „o Românie fără penali şi fără hoţie”. Iar cei de la Pro România, având pretenţii ceva mai modeste, solicită eventualilor lor electori doar să fie… „Pro România!”. E splendidă această lipsă de imaginaţie. Dar nu ea mă pune pe gânduri. Ceea ce mă nelinişteşte este lipsa de preocupare a partidelor româneşti pentru marile teme europene. Practic, niciun partid românesc nu vorbeşte nici despre aderarea României la spaţiul Schengen (de liberă circulaţie), nici despre regândirea sistemului de acordare a subvenţiilor europene pentru agricultură, pe care ţara noastră este îndreptăţită să le culeagă, în calitatea sa de important producător agricol (alături de Franţa, Spania, Polonia sau Italia), nici despre soarta lucrătorilor români, stabiliţi, în prezent, în Marea Britanie, ţară care se pregăteşte să părăsească Uniunea Europeană, nici despre aderarea României la moneda unică europeană ori la spaţiul fiscal unic european şi, în sfârşit, nici despre regândirea sistemului de decizie la nivelul instituţiilor unionale (Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană). Temele abordate de partidele româneşti în campania aferentă acestor proxime alegeri euro-parlamentare sunt, în realitate, non-teme, pentru că ele nu au niciun fel de legătură cu multiplele şi complexele probleme ce se găsesc astăzi pe agenda Bruxelles-ului. Subiectele în jurul cărora au fost croşetate mesajele de campanie ale acestor partide corespund, mai degrabă, obsesiilor naţionale; unii vor o justiţie independentă; alţii vor un anumit român pe funcţia de procuror general european; iar alţii pur şi simplu vor să-şi vadă unul-doi candidaţi aleşi în legislativul european. Niciun partid românesc nu vrea nimic pentru Uniunea Europeană, nici pentru relaţia României cu acest bloc politic ori pentru statutul ţării noastre în interiorul acestui grandios proiect, născut la Roma, la 25 martie 1957 şi care şi-a început spectaculoasa existenţă juridică la 1 ianuarie 1958. Şi aceasta în condiţiile în care România a aderat la Uniunea Europeană cu mai bine de 12 ani în urmă şi nu se găseşte la primul exerciţiul electoral dedicat desemnării membrilor Parlamentului European. Lipsa de adecvare a mesajelor electorale ale partidelor româneşti este uşor de sesizat nu numai la nivel stilistic (nivel la care — să mă iertaţi! — lucrurile stârnesc râsul), ci mai ales la nivel ideologic. Printr-un mesaj de genul „România merită mai mult!”, PSD-ul lasă să se înţeleagă faptul că, la nivelul Uniunii Europene, ţara noastră este discriminată, nedreptăţită sau chiar umilită, că nu i se dă ceea ce merită şi că, alegându-i pe candidaţii acestui partid, lucrurile se vor îndrepta. Regret că nu pot descrie în aceste câteva rânduri zgomotul râsului ce m-a pufnit când am citit întâia oară mesajul electoral al social-democraţilor. Nici liberalii nu sunt cu mult mai serioşi. Citindu-le sloganul — „România, în primul rând!” —, ai senzaţia că, de vreun secol şi jumătate, aceştia nu au reuşit să iasă din logica liberalismului clasic românesc, ritos sintetizată prin sintagma „Prin noi înşine!”. Pare că PNL-ul zilelor noastre a uitat câteva lucruri esenţiale: — că ţara noastră a depăşit momentul istoric al auto-asumării, la care liberalii de după 1850 au recurs, spre a realiza statul român modern; — că, de vreo, 15–20 de ani, deci chiar anterior datei aderării României la Uniunea Europeană, ţara noastră nu a mai făcut şi nici nu a mai putut face nimic (sau aproape nimic) de una singură, ci doar cu (ori mai ales cu) ajutorul/asistenţa partenerilor europeni; — că, în logica europeană, cel puţin formal (şi nu vrem să părem naivi), nicio ţară membră a Uniunii Europene nu poate fi tratată mai bine decât toate celelalte şi decât oricare alta, principiul egalităţii de tratament fiind unul esenţial în construcţia acestui bloc politico-instituţional. Mesajul celor de la Pro România îmi aduce aminte de „generaţia Pro”, cea care, ataşându-se de anii ’90 ai secolului trecut, a fost cea dintâi generaţie post-decembristă care a renunţat la carte în beneficiul televizorului. Prin urmare, nu merită mai multe comentarii. În sfârşit, raportat la specificul problematicilor cu care se confruntă Parlamentul European, la fel de neinspirat din punct de vedere ideologic ni se pare şi îndemnul electoral al perechii USR-PLUS, care ne cere să votăm „o Românie fără penali şi fără hoţie”. Desigur că un astfel de subiect prinde la un public care, de la sfârşitul anului 2016 încoace, a fost pur şi simplu agresat de frământările din interiorul justiţiei, dar şi de uşurătatea cu care mai mulţi politicieni au parcurs, în circuit, distanţa dintre propriile lor domicilii, penitenciare şi retur, în condiţiile în care condamnările pronunţate în toamna lui 2017 au fost pur şi simplu anulate în primăvara lui 2018. Numai că justiţia în sine nu este un subiect european. Citind tratatele constitutive, dar şi pe cele funcţionale, realizezi rapid că subiectele europene sunt (ori ar trebui să fie) economice şi sociale. În tristele condiţii mai sus semnalate, se ridică următoarea întrebare: Ce aşteptări putem avea de la cei care, candidând pentru un mandat de euro-deputat, pe listele unui partid românesc, vor ajunge să-l şi obţină? Iar răspunsul ce-mi îmi vine în minte este unul dezarmant: nu prea multe.

LĂSAȚI UN MESAJ