Fără mânie… pe cât posibil…

Ion Ficior, la 90 de ani, a decedat. Eu cred că până în ultimele momente a fost fericit. Aşa cum putea fi fericită o fiinţă care, în loc de cap, are un butuc, şi de suflet, o tavă plină cu nisip şi cenuşă. A murit într-un loc, o „locaţie” cum se spune acum, care lui i-a fost dragă. Închisoarea.

Dacă o viaţă întreagă tot „spiritul tău creator” a fost preocupat de felul în care poţi face „puşcăria mai insuportabilă”, atunci, la urmă, în zilele noastre, cum ar putea să te deranjeze faptul că, de data asta condamnat, te „găţi” tot într-o închisoare. În realitate, eşti la tine acasă, în mediul tău, vezi gardieni din cinci în cinci minute, dat fiind faptul că ai fost cândva colonel, şi asta nu se uită, nu te bate nimeni fiindcă eşti în vârstă, la un semnal de suferinţă, în loc de doi bocanci în burtă, eşti transportat la un spital, dacă vrei să citeşti ceva, ai la dispoziţie o bibliotecă, poţi şi scrie cărţi, poate doar un singur lucru să nu mai fie cu putinţă, şi anume să-i readuci la viaţă pe oamenii aceia pe care, ştii bine prin ce metode, i-ai trimis pe lumea cealaltă.

Îndrăznesc şi eu să te întreb, deşi e grea acum comunicarea, eu fiind încă în palpabila viaţă, tu, cufundat în misterioasa moarte, când ai lovit, ai chinuit, ai înfometat, ai provocat sângerări, enorme suferinţe, conştiinţa ta a avut vreo tresărire, vreo urmă de regret, un fir de milă, măcar şi pentru câteva momente? Sau tu n-ai avut aşa ceva, spaţiul acela de sensibilitate care te plasează în rândul oamenilor… Şi, în ultimă instanţă, Ioane, tu nici nu i-ai cunoscut pe oamenii aceia pe care i-ai ţinut în frig, i-ai bătut după bunul plac, i-ai înjurat de mamă, de Dumnezei, i-ai umilit în toate felurile, te-ai uitat la ei cum mor. Eu cred că tu, în suflet, în loc de nu mai spun ce, ai avut doar „mânia proletară”, o păcură, un „ceva” alcătuit din ciomege, pari, lanţuri, cătuşe, totul învăluit într-o îngrozitoare noapte a minţii. Şi câţi ca tine!

Tu ai tradus în fapt, iartă-mă, ca un bou ce ai fost, un bou-colonel, directivele Partidului, politica unor boi şi mai mari ca tine, care, la rândul lor, îl aveau ca stăpân pe „Unchiul Iosif” sau pe „Bătrânul Joe”, cum îi spuneau americanii, în neştiinţa lor.

Tu, Ioane, l-ai fi omorât şi pe Eminescu, cu poeziile lui cu tot, i-ai fi dat de toţi pereţii pe Blaga, Barbu, Arghezi, Călinescu, ai fi călcat cu copitele tale de patruped peste scrierile lor. Ca om simplu, de linia unu, ţi-ar fi făcut plăcere. Numai noi, ăştia, suntem o categorie, mai credem că „omul” şi, cu atât mai mult, „artiştii” trebuie protejaţi, ajutaţi când sunt la greu şi altele la fel.

Dar tu şi prietenii tăi, de la simpli sergenţi-ciomăgari până la colonei, generali-asasini, aţi arătat că se poate şi altfel. Şi chiar aţi făcut-o, tu, la Periprava, Enoiu, Dumitrescu etc., la Sighet, Aiud, Gherla, Piteşti, da, v-aţi făcut „datoria” nenorocind, la greu, un popor.

Mă mai întreb doar aşa, fără a aştepta vreun răspuns, cum aţi putut fi atât de răi, de idioţi, de brute? N-aţi avut şi voi părinţi, neveste, copii, nu v-a trecut prin deblă că viaţa-i una singură şi, aşa cum ţi-o protejezi pe-a ta, nu trebuie să te atingi nici de a altora.

Şi ce nume frumos ai avut… Ficior… S-ar fi putut spune: „Vine ficiorul nostru acasă… vine de la şcoli… e mândria noastră”… Da, da, român neaoş, asasin de Periprava, Ion al nostru… Felicitări!