Statul român îmi pare zilele acestea un fotbalist născut (așa cum istoria ne spune) în Ardeal. Retras, mai retras decât oricând în fața alegerilor vieții. Inclusiv din antrenorat.

A jucat în țară și în Europa. Un „tricolor” care știe ce e și Dinamo, dar și Timișoara.

Un stat contondent, brutal cu arbitrii și cu propria familie. Fără clipe imperiale care să ne orbească măsurându-i derapajele civile.

Unul „de drept” în fața imnului și „paralel” în viața de zi cu zi — un pro-europeano-naționalist care, indiferent de sistemul de joc, nu a obosit faultând în stânga și-n dreapta, ba chiar distrugând cariere. Una, chiar într-o întâlnire amicală — cum ne amintim, poate, uneori.

Un stat condus de instincte primitive și în teren, și în afara lui — gonflat, obez, indiferent la cartonașe roșii, la suspendări. Însă bine, bine plătit, căruia toți îi suntem mereu și mereu datori.

Datori până și să scriem despre el, de parcă ne-ar fi fost scos (a câta oară?!) din programă subiectul preferat: „ce am făcut în vacanța de vară”. Cea care a trecut peste noi, în ciuda primăverii care ne promite alta. Sau va trece abia în 18 mai? Nostalgicii ne povestesc filme, cu ochii în lacrimi, despre trecuta vacanța de vară, iar cei care n-au bani de bilet la cinema suspină în fața afișului ce prezintă noua ecranizare a (des)compunerii noastre clasice.

Dar statul acesta cu școală cât să obțină permis de conducere și obișnuitele deja dosare penale derivate din a fi la volanul țării, al Daciei, fie ea și Duster, cum ne sunt încă multe drumuri și suflete, ne corectează lucrările, tezele, compunerile. Și fiindcă ne-am prins de asta, îl punem acum să ne verifice tăcerile. Unele, tragice. Tăcerile noastre de copii pe locul din dreapta statului, fără centură de siguranță.

P.S.: Aceste rânduri, inspirate, din nefericire, de drama unui personaj real, nu trebuie interpretate fără empatia profundă față de un eveniment îngrozitor, petrecut în urmă cu puțin timp. Și nici în afara solidarității cu viața, atât de fragedă, ce se zbate pentru ea însăși. Independent de greșelile celeilalte vieți. Care, și ea, merită compasiunea noastră.

Așa cum viața statului român merită o alegere, un vot. Unul drept în fața durerii — o alegere a copiilor de pe scaunele din dreapta, care, deși fără centură de siguranță, pot scăpa cu viață. Cu toată viața înainte.