Evaziunea universitară

865

Acum câteva zile, ministrul Ecaterina Andronescu a opinat că programa școlară ar mai trebui aerisită. De îndată, politicieni sau jurnaliști dinafara Puterii au reacționat ca arși la o asemenea propunere. Iar argumentele lor sunau cam așa: că o persoană care a distrus învățământul românesc nu mai poate spune nimic relevant, că ar fi o măsură populistă sau că și alte țări au o programă aglomerată. Primul argument este, dacă se poate spune așa, unul ad hominem, la persoană; al doilea șchioapătă fiindcă, prin reducerea programei se vor pierde multe posturi; al treilea este unul prin ricoșeu. În opinia mea, Dna Andronescu are dreptate. Și spun asta în calitatea mea de părinte de copii cărora copilăria le-a fost răpită de o școală sufocantă. Asta pentru că programa școlară din România, între clasele a V-a și ultimul an de masterat, este una gândită în favoarea profesorilor, nu a elevilor.

În cazul învățământului universitar, lucrurile sunt încă și mai grave. Practic, cam în ultimii 15 ani, învățământul universitar românesc a devenit mai obligatoriu — dacă se poate spune așa — decât cel liceal. Da, poate părea paradoxal ceea ce scriu acum, dar, din păcate, aceasta e trista realitate. În urma declinul demografic și nu numai din această cauză, în urma concurenței neloiale a universităților private, numărul studenților plătitori de taxă a scăzut, astfel că, după ce, în perioada de boom, universitățile au adus dascăli și au deschis noi specializări, s-au trezit în criză de studenți. Au fost comasate cursuri, unii profesori s-au reciclat din mers, au fost mărite normele și, încetul cu încetul, dascălii au înțeles că nu e bine să fie prea exigenți. Asta fiindcă își pierd studenții. Iar politica românească a educației academice este una criminală: nu ai studenți, nu ai bani de salarii. Mai pe înțeles, primești, de pildă, 100 de locuri la buget pentru o anumită specializare, ai tot interesul ca, la absolvire, să fie tot 100 de absolvenți. Și studenții știu asta, și noi, universitarii, știm asta.

Cu alte cuvinte, universitățile sunt nevoite să producă, pentru piața muncii, o mult prea mare cantitate de rebuturi. Da, cuvântul e greu, dar exact așa stau lucrurile. Sunt rebuturi educaționale care, în plus față de cunoștințele din liceu — și acelea sumare sau fără nicio legătură cu realitatea — nu știu prea multe. (Asta nu înseamnă că un procent discret dintre absolvenți nu merită și admirația, și prețuirea pentru munca lor, dar nu despre excepții este vorba aici!) E în logica faptelor să fie așa. Concurența — cu excepția Medicinei sau unor specialități tehnice — nu există. Carnavalul depunerii dosarelor, numit pompos admitere, nu înseamnă altceva decât certitudinea instituțională că, dintre opțiunile candidatului, una tot va fi în cele din urmă aleasă. Și, uite așa, ne facem că facem învățământ universitar de calitate, ne prefacem că nu vedem cum semianalfabeți ajung să predea în școlile patriei sau chiar să scrie prin diverse spelunci mediatice, cum absolvenți de Drept nu știu să rostească 50 de vorbe legate. Sau — mai puțin grav, culmea — cum cohorte de absolvenți ornează „clasa” vânzătorilor de butic, a ospătarilor cu masterat. Ori a șomerilor din târgurile prăfuite.

Evident că nu poți să nu te întrebi cum de „minunata” noastră clasă politică nu a văzut această derivă antinațională. Ba da. A văzut-o, dar clasa politică românească reacționează pe termen scurt. Da, pe termen scurt, e nevoie de cât mai mulți studenți. Care să ascundă șomajul. Adică propria lor incompetență managerială. Cât despre umilința pe care minunați dascăli ai universităților noastre o resimt, asta e o altă poveste. Deocamdată, din păcate, fără voce sau voci.

LĂSAȚI UN MESAJ