Europa și prăbușirea vechii ordini mondiale

193

Este la modă să fii antieuropean. Așa cum e interesant să chiulești de la ore sau să mănânci pop-corn la film. Politicienii cu voturi multe primite la ultimele alegeri au criticat, s-au detașat, au afirmat ceva ce sună în dezacord cu politica de la Bruxelles! În același timp, așteaptă banii europeni, umbrela de securitate economică, avantajele spațiului Schengen și oportunitățile ce decurg din negocierile colective pe plan mondial. Pentru numeroși comentatori sau chiar pentru europarlamentari, această ambivalență e inacceptabilă, marcând o contradicție de tipul căsătorit cu o persoană și divorțat de aceasta, în același timp. Alegerile recente au adus la putere un tip aparte de politicieni, de coaliții și, mai ales, de discurs. „Europa încotro?” s-ar putea titra, și mulți apelează la retorica de acest tip spre a-și exprima neputința explicativă.

Dacă, însă, ne uităm în culisele spectacolului, vedem indicii care ar putea să ne învețe câte ceva despre lumea în care credem că trăim, dar din care deseori nu înțelegem mare lucru. Populismul, democrația „directă”, oameni de afaceri, artiști mai mult sau mai puțin consacrați — un amestec de alt-ceva care ocupă locurile din agora și cârma jocului. Andrej Babis din Cehia nu are nicio problemă explicită în faptul că, șapte luni după alegeri, încă nu are un guvern, ci mai degrabă negocieri și chiar un referendum al Social Democraților (mai-iunie) asupra oportunității de a intra într-o coaliție deloc onorantă cu ANO, partidul anti-establishment al lui Babis. Dileme de tipul moralității de a forma un guvern condus de un afacerist acuzat de fraudare a fondurilor europene; de tipul stânga — dreapta, moștenire a comunismului, dreapta nefascistă, stânga cu program nazist —, în Polonia lui Jaroslaw Kaczynski; tradiția co-habitării sau moralitatea față de poporul german, italian, austriac — toate aceste teme obturează ecranul politicii europene de azi.

În spatele ei, Donald Trump critică dur politica ușilor deschise pentru migranți, China se afirmă drept o mare putere economică cu intenții strategic-expansioniste, noi alianțe se reconfigurează de-a lungul și de-a latul planetei, iar Rusia participă la summit-uri dincolo de toate sancțiunile europene. Haos? Încălcare a corectitudinii politice? Schimbare de paradigmă? Cine decide până la urmă? Cum să înțelegem Brexit-ul dincolo de toate garanțiile oferite lui Cameron înainte de referendum? Dar propaganda de tip exit — din Uniunea Europeană, din NATO, din orice — pentru a crea alte alianțe, consilii, grupuri? Ușor de spus că avem societăți fragmentate politic care nu pot oferi o guvernare coagulantă și cât de cât armonică. De ce oare? Mulți vor „capul lui Merkel”, iar recentul ultimatul dat de Horst Seehofer, ministrul CSU de interne al Germaniei, le dă speranțe. Dar poate o simplă schimbare de lider să rezolve atâtea ecuații? Ar fi aici „doar o simplă” schimbare de lider?

Coase și Trump

Acum aproape opt decenii, Ronald Coase, economist american, publica în revista „Economica” un articol care va deveni fundamentul întregii cercetări în domeniu, mai cu seamă după anii de război. Textul se intitula Natura firmei și definea trăsăturile esențiale ale unei firme (unui agent economic), nevoia înființării uneia, calcularea dimensiunilor sale, precum și a tipurilor de tranzacții din care firma în cauză poate ieși cu profit. Era anul 1937. Între timp, americanii au preluat regulile lui în teoria politică, în cea de relații internaționale, în studiile strategice. Politicienii europeni întorc capul cu plictis, reluându-și plini de vanitate eternul discurs despre tradiție, simboluri, valori, trecut glorios, moștenirea eroului național și suveranitatea rănită.

Recent, a izbucnit un nou scandal în Statele Unite cu privire la decizia (?) lui Trump de a separa copiii refugiaților de părinți, la frontiera cu Mexicul. Dincolo de controversele interne ale problemei, președintele și staff-ul său insistă pe prevederi legale și pe calculul riscului de import al criminalității organizate. În „tabăra” opozanților s-a auzit soția președintelui, Melania Trump, declarând: „Trebuie să fim o țară în care se respectă legea. Dar și o țară care guvernează cu sufletul!” Minunat, ar exclama europenii, frământându-și palmele de bucurie că dna Melania a rămas fidelă „valorilor europene”.

Nu discutăm aici detaliile problemei și nici nu luăm partea cuiva. Tema e prea gravă și mult prea complexă pentru a o expedia în trei rânduri! Ceea ce e de reținut pentru discuția noastră este antinomia între prioritățile „celor două perspective”, între interesele și calculele de eficiență. „Eu vin din bussiness! Acolo faci un contract și dai mâna!” Contractul, costul, negocierea, temporalitatea! Timpul imediat sau istoric? Termenul scurt și mediu, adică relativ controlabil și previzibil, al afacerilor? Termenul lung al tratatelor, cu riscuri și nevoia de garanții, oricând încălcabile? Timpul istoric cu moșteniri, obligații și simboluri? Cine guvernează? Pentru Donald Trump, primul. Și pentru Babis și Metteo Salvini! Apoi, pentru ceea ce noi numim, încă, Europa, este timpul tratatelor, cu limite și (prea multe) garanții. Respectiv, timpul istoric în Europa Centrală și de Est, în Balcani, în discursul extremei drepte. Nu dialoghează nimeni, pentru că fiecare „locuiește” în alt timp. Iar dialogul impune un cost. Costul ieșirii din comfortul unei atmosfere familiare și al jocului pe un teren minat, fără repere sau cu minime informații credibile.

Revenind la Ronald Coase, notăm că într-o lume liberă care se autoguvernează, cum e sistemul economic, „dialogul” cerere-ofertă se rezumă în mecanismul prețului. Până la urmă, arată analistul, prețul e cel care determină înființarea unei firme sau rămânerea sub o umbrelă deja existentă; asumarea unui risc pe un preț acceptabil sau evitarea lui, cu un cost oricum mai ușor de controlat. Traducând în cod politic, e mai „ieftin” să stai în Uniunea Europeană sau mai „scump”? Pentru fondurile structurale, pentru libera circulație, pentru negocierea colectivă, pare mai ieftin. Pe termenul scurt al agentului economic, e limpede că Uniunea „rentează”. Pentru politicieni, „cușca germană” (zona euro evaluată de noul guvern italian), birocrația de la Bruxelles (populiștii dixit) afirmarea identității, a proiectelor specifice, a „independenței” presupune un cost foarte mare. Rămânerea în Uniunea reclamă respectarea unor limite, a unor constrângeri juridice. Iar limitele — spunea Coase — sunt esența oricărui contract prin care, de fapt, se ține sub control puterea antreprenorului de a încălca drepturile și interesele (libertățile) angajaților săi. Sună total incorect „politic”! Traducerea liberală ar spune că tratatele Uniunii asigură „check and balances”, balanța puterilor între state și Uniune. Practic, azi asistăm la situația în care statele ar dori mai mult spațiu de afirmare și sunt „oprite” de limitele contractelor numite Tratate. Și atunci, au de negociat, de reformulat politicile, de făcut compromisuri. Acestea costă electoral. Iar „costul” este un mecanism care în cele din urmă, determină „înființarea unei firme” sau tranzacționarea liberă pe piață, pentru un termen scurt și un tip limitat de bunuri. Poate statul contemporan să facă așa ceva? Nu. Independența — fie că se numește Brexit, Chexit (deloc inevitabil) sau, mai vechiul, Grexit —, independența implică un preț. Theresa May credea că ieșind din Uniunea va păstra sumele cu care trebuia să contribuie la bugetul comunitar, folosindu-le pentru politicile interne. A greșit calculul, și acum constată că „reînființarea firmei”, adică existența Regatului Unit în afara Uniunii, costă mai mult.

Coase revine și explică: intervin costurile negocierii (de Brexit, apoi a renegocierii fiecărui contract), costurile intrării pe piețe, costurile adaptării la statutul de „firmă” de sine-stătătoare, plus costurile traversării „granițelor” impuse de clubul comunitar, i.e. de taxele pe care Bruxelles-ul le va cere de la un stat non-comunitar. De regulă, dacă aceste costuri sunt mai mari decât rămânerea în firma mamă, orice analist recomandă a doua cale.

Atlanticul s-a lărgit

Dar statele nu sunt firme! Sunt actori politici și au alte… valori, principii, mecanisme… De dincolo de ocean, Donald Trump se amuză… Pentru el, Statele Unite sunt o firmă care se conduce clar, după principii economice. În fața calculelor, valorile și tradițiile Londrei scad la bursă…

În urma recentului summit G7, Heiko Maas, ministrul german de externe, remarcă schimbarea de geografie a Atlanticului și, corelativ, a costurilor menținerii vechiului parteneriat negociat pe harta istorică. Și aici, Ronald Coase ne mai învață ceva! Un Tratat internațional se semnează, oricum, în termeni generali pentru a putea fi adaptat și interpretat în funcție de evenimente. El te pune la adăpost față de șocurile scurte, față de riscurile imediate, dar te amăgește cu garanții pe termen lung. Dacă uiți să te uiți la tabloul global, ai putea să pierzi din vedere piața externă, cea de dincolo de Tratat. Aceasta e în măsură să impună schimbarea costurilor interne, excat ceea ce cere Trump — nu doar pentru oțel și aluminiu, cum se știe, ci și „costul” apărării și securității unei cooperări. Pentru Statele Unite, ar putea fi „mai ieftin” sau mai „rentabil” să rediscute cooperarea cu Europa în contextul concurenței asiatice, în timp ce Berlinul și Parisul stau încă prizoniere ale „tradiției și valorilor bunei cooperări”. Riscul nu e doar să piardă această cooperare sau încrederea în valori, ci să plătească un cost mare odată cu revenirea pe piața globală ca „firmă” independentă de parteneriatul trans-atlantic…

Costul simbolisticii politice

Regulile interne ale unei firme nu stau nici ele în afara „avertizărilor” lui Coase! Dacă distribuția resurselor, inclusiv a celor umane poate fi considerată eficientă într-un anume aranjament politic, erodarea acestuia, intrarea/ieșirea unor părți din joc — de data aceasta, extinderea Uniunii, dar și politica deschisă față de refugiați, reformularea relației cu Rusia — toate acestea reclamă o reorganizare a ciclului de producție (politică), o redistribuție a așteptărilor și o recalculare a costurilor. Faptul că democrația liberală care ne-a întâmpinat în 1990 a fost răstălmăcită tocmai de cei care ar fi trebuit să o protejeze ca proiect a dus la o reorientare a Europei Centrale spre ceea ce îi diminuează costurile sociale și chiar istorice, dincolo de un contract deja uzat moral. Sistemul economic liber pretinde egalitatea de jure a partenerilor, diferențele fiind făcute de performanțele lor pe acea piață. Corelativ, participarea la luarea deciziilor respectiv ceea ce economiștii numesc „drepturile de proprietate”, în sens de evaluarea „acțiunilor”, respectiv a capacității efective de a modifica prețurile (accesul la putere, capacitatea de a determina o anume reglementare sau interpretare a normelor europene), toate acestea au dus la o tot mai vizibilă acțiune de „înființare” a unor noi firme. Fără a contesta Uniunea, tocmai pentru anumite prețuri mici, statele Europei Centrale se reafirmă ca firme sau ca un grup de firme cu scopul de a „diminua” prețurile. În traducere, spre a determina votarea unor anumite norme la Bruxelles, pentru a negocia un anume tip de tratat, pentru a influența un anume tip de politică publică.

Coexistența în aceleași guverne a unui partid de extremă dreapta cu unele anti-establishment, dar totuși favorabile rămânerii în club, ridică, de fapt, costul guvernării prin implicarea a numeroase compromisuri, prin schimbarea retoricii politice, a gesticulației acceptabile, a programelor și, mai ales, a tipurilor de lideri ce pot performa într-un asemenea context. Dificultatea de a forma guverne și a articula programe de guvernare — în Germania, Cehia, Italia — este un asemenea cost. Nedumerirea unui Jean Claude Junker în fața atitudinii lui Orban Viktor sau a lui Matteo Salvini este un alt cost, tocmai pentru că Orban și Salvini pot, acum, rediscuta datele concrete guvernării. Este neconstituțională decizia de expulare a romilor din Italia, cum a fost și în Franța! Dar acum proprietatea politică a trecut, treptat, în mâna celor ce vor să scadă costurile securității în țările lor — Ungaria, Cehia, Italia, Polonia —, chiar împotriva discursului despre „valorile tradiționale europene”. Continuarea tolerării unui anumit tip de viață nomadă a romilor, acceptarea migranților, a minorității în procesul de decizie, toate acestea cresc costurile supraviețuirii Uniunii Europene. Noua gardă de politicieni „încheie acorduri, bate palma” cu ochii pe nota de plată și va modifica profilul Uniunii! Beneficiul va fi de calculat după fiecare etapă, dar, poate, va rezulta o mai profundă identitate a fiecăruia și a Uniunii în ansamblul ei!

LĂSAȚI UN MESAJ