„Eu, de obicei, încerc să fiu în acord cu Dumnezeu”

147

Eugen Raportoru s-a născut la 8 decembrie 1961, în București. Este licențiat al Universității Naţionale de Arte din București (2009), unde a obținut și masterul în pictură (2011). Lucrărie sale au putut fi văzute în 20 de expoziții personale și în 13 de grup, în România și în străinătate. A obținut Premiul pentru Pictură al Uniunii Artiștilor Plastici (2011) și Bursa Unicredit Țiriac (2009–2011).

Robert Șerban: Care este rolul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?

Eugen Raportoru: Nu știu alții cum sunt, dar eu când ajung dimineața la atelier și văd culorile, pânzele și pensulele mele mă simt binecuvântat de Dumnezeu. Pictez așa cum respir, așa cum beau apă. E simplu. Rolul artei mele? Nu știu, întrebați-i pe critici, poate și pe cei de la istoria artei. Oricum, timpul va decanta totul. Eu nu explic, eu pictez. Pentru cine? Pentru toată lumea. Până când? Până la capăt.

R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou drum? Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?

E.R.: Un artist care nu crede în drumul lui și schimbă mereu potecile, după părerea mea, nu e artist, e clovn. Sigur că trebuie să evoluezi și să rămâi deschis la nou, însă numai pe calea ta. Eu asta am simțit în fața marilor capodopere ale picturii, în toate marile muzee pe unde am fost. Mi-am dat seama că trebuie să merg pe drumul meu. Și asta simt de fiecare dată când termin o pânză. Dacă artistul e sau nu în acord cu sine?

Păi depinde ce pastile ia. Acum, dincolo de glumă, să fii mereu în acord cu tine înseamnă ori să fii un sfânt, ori să fii un idiot. Viața asta are și excese, are și îndoieli, are și înfrângeri, are de toate, nu? Eu, de obicei, încerc să fiu în acord cu Dumnezeu, adică în acord cu planul lui Dumnezeu cu mine! În El am cea mai multă încredere. Cum sunt eu? Genial, evident. Și foarte șarmant. Asta a fost cea mai ușoară întrebare. Păi cum să fiu… Sunt un om pe acest Pământ. Cu bune și cu rele. Cu picioarele în iad și cu sufletul în rai, cum s-ar spune.

R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba artist sau IT-ist, ce răspuns i-ați da? Cum ați argumenta răspunsul?

E.R.: Nu am copil. Dar dacă aș avea și ar ajunge să mă întrebe așa ceva, i-aș spune doar că e un tâmpit. Fără alte argumente. Copiii trebuie lăsați liberi, să-și aleagă singuri drumul.

R.Ș.: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum o îmblânziți, dacă e cazul? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?

E.R.: Realitatea și Visul nu se joacă la zaruri. Nu cred că le poți câștiga sau pierde. De fapt, nu le poți nici măcar înțelege. Eu le simt pe amândouă în inimă ca pe un vârtej. Și le trăiesc până la capăt, atât cât mă lasă fiecare. În rest, mă simt bine în lumea mea, nu o simt ca pe o fiară care trebuie îmblânzită. Mai curând, ca pe o femeie năbădăioasă, uneori, dar care simt că mă iubește deplin așa cum sunt.

Visez să pot picta. Și iată, e un vis care mi se îndeplinește în fiecare zi. Sigur, aș vrea și ca lumea să fie mai bună. Aș vrea să ne pese mai mult unii de alții. Dar asta depinde de iubirea fiecăruia.

R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți?

E.R.: Nu mă privesc în oglindă decât când mă rad. În rest, mă privesc în picturile mele. Și, uneori, în ochii prietenilor mei. Dacă îmi place sau nu ce văd? Ei, asta e doar treaba mea, nu-i așa? Oricum, nu numai mie trebuie să-mi placă ce văd, ci și vouă, celorlalți, nu? Așa că întrebați-vă: „Cine e, domnule, Raportoru ăsta? Ce simt când îi privesc lucrările? Îmi ajunge pictura lui la suflet? Atunci e bine”.

(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)

LĂSAȚI UN MESAJ