„Drumul către tine însuţi face înconjurul lumii“. Interviu cu artistul vizual Virgilius Moldovan-VIDEO

536

Virgilius Moldovan  (născut în 1955 în oraşul Stalin, azi – Braşov) este absolvent, din 1979, al Academiei de Artă „Ion Andreescu” din Cluj. În 1986 a emigrat la Viena. Arta sa a fost expusă în galerii şi muzee din Olanda, Cehia, Austria, Germania, România.

Virgilius Moldovan va fi protagonistul expoziției de artă contemporană MEATING, eveniment găzduit, în perioada 21 iulie – 12 septembrie, de Muzeul de Artă din Timișoara și organizat de Asociația Festivalul Baroc, Muzeul de Artă Timișoara și META Gallery. Vernisajul expoziţiei va avea loc vineri, 21 iulie, ora 18,30. 

Foto

Robert Şerban: Aţi constatat singur că aveţi talent de artist sau v-a descoperit cineva? Când s-a întâmplat asta, în copilăre, în adolescenţă? În familie aveaţi artişti? Chestie de genă sau de noroc?

Virgilius Moldovan: De când mă ştiu, mi-a plăcut să desenez sau să mă joc cu plastilina, cu nisipul. Cred că nu am fost altfel decât mulţi alţi copii. Am avut poate norocul să nu fiu descurajat de părinţi. Din partea mamei am moştenit, de bună seamă, o afinitate spre lucrul de mână. Ea, crescută la ţară, avea întodeauna câte o broderie dosită prin dulapuri, pe care o scotea de câte ori îi permitea timpul ca să lucreze la ea.

În adolescenţă, mai ales, după ce a murit Winetou, am luat-o mai sistematic, influenţat fiind de un prieten de joacă, ce era deja la liceul de artă din Brasov. Pictatul devenise, treptat, persuasiv pentru părinţi, aşa că, la 14 ani, m-au trimis la liceul de artă. Bineînţeles, eram cam şovăielnic la început. Lovitura de graţie am primit-o la scurt timp după începerea şcolii, şi anume când am intrat prima dată în atelierul de pictură. Era într-o mansardă a unei magazii, într-una din curţile lungi, săseşti, din Braşovul vechi. Mirosul de ulei de in şi natura moarta aşezată pe un podest în mijlocul podului, sub bârne vechi de când lumea, mi-au fost… fatale.

R.Ş.: Aţi fost de atras de tridimensional, sau aţi trecut întâi pe la… desen, culoare, pictură?

V.M.: Arta plastică începe cu desenul, respectiv cu educarea percepţiei, care se face tocmai prin desen. Culoarea, volumul şi toate celelalte vin pe parcurs, cam pe nesimţite. Pentru mine, plastica este, înainte de orice, o formă de a cunoaşte şi de a-ţi însuşi lumea. Desenarea castanelor, a ghindelor, a frunzelor de toamnă (studiul naturii, adică), acestea erau marile repere la începerea anului şcolar. Bineînţeles, cu timpul începe să fie tot mai complicat. La sculptură m-a dus parfumul profesorului pe care îl aveam la vremea aceea, precum şi uşorul său accent grecesc. Apoi cărţile, expoziţiile, revistele…

R.Ş.: Ce v-a determinat să alegeţi exilul? Şi de ce Viena? Ce a contat în alegerea capitalei Austriei ca loc în care să trăiţi si să lucraţi?

Virgilius MoldovanV.M.: Am plecat din România în ‘86. Sunt şi eu un aşa numit „optzecist”. După mine, principala caracteristică a acestei generaţii este tensiunea între aşteptările cu care a ieşit în lume, după ani de şcoală de bună calitate, şi realitatea amară a unui experiment social care se dezintegra precipitat. Pe de altă parte, drumul către tine însuţi face înconjurul lumii.

Viena? Chestie întâmplătoare. Ştiam limba încă din copilăria din Braşov şi credeam că o ţară germanică ar putea fi mai apropiată ca mentalitate de mine. Bineînţeles că era cu totul altfel. Am avut de învăţat. Ce mi-a plăcut şi îmi place încă în Viena e pluralismul cultural şi respectul pentru cei care gândesc altfel. Pe aici, oamenii se avântă rar în afirmaţii, cel mai adesea se rezumă la supoziţii.

R.Ş.: Trebuie să mărturisesc că sculptura dumneavoastră e copleşitoare nu prin volum, prin mărime, ci prin modul în care lucrează în tine, ca privitor. Îţi pune în mişcare şi mintea, şi simţurile. Te emoţionează, te contrariază, te oripilează, îţi place, te stârneşte, te angoasează, te uluieşte. E genul de artă care îţi marchează puternic percepţia şi cu care te afli în dialog, în polemică mult timp. M-ar interesa cum aţi ajuns aici şi care sunt metamorfozele, de-a lungul timpului, prin care a trecut sculptura dumneavoastră? Cum au fost începuturile? Ce etape aţi parcurs?

V.M.: Bineînţeles că am fost şi eu un student iconoclast. Apoi am lucrat o vreme ca designer într-o fabrică de ceramică unde rigoarea tehnică era prima poruncă. După ce am schimbat lumile, a venit şi vremea marilor întrebări. Back to the root a fost momentul în care am avut nevoie să adun tot ce am învăţat ca să pot merge înainte. De fapt, un nou început şi în materie de plastică, pe fondul unor curente şi tendinţe absolut diferite de ceea ce purtam eu în mine. Stăteam în faţa problemei de a găsi un drum în lumea în care eram, dar nu puteam renunţa nicidecum la valorile pe care le clădisem, cu trudă, în mine. Cred că asta se vede destul de limpede în lucrările mele.

Începutul, cu lucrări destul de convenţionale, a fost repede penalizat în sistem, ceea ce m-a ţinut permanent pe ace. Privind înapoi, eu, cel puţin, văd o evoluţie cumva organică. Nu mi se pare să fi avut rupturi în traictorie. Evident că am încercat să îmi găsesc teme noi, dar, retrospectiv privind, ele au fost, de fapt, potenţări ale celor anterioare. Pe la începutul anilor 2000, am descoperit, pentru arta mea, siliconul – un material care mi-a oferit perspective noi. Mi s-a potrivit ca o mănuşă.

R.Ş.: Cât de atent sunteţi la ce se întâmplă nou în arta contemporană? Preferaţi să păstraţi distanţa?

V.M.: Încerc, fără a fi deosebit de ambiţios, să aflu ce mai e nou în lumea artei. Privesc cu detaşare, pentru că mi se pare că influenţa politicii asupra artei contemporane este enormă şi cu consecinţe nefaste. Statutul artistului este presat tot mai mult în matriţa „nebun de la curte” sau „turn de fildeş”. E cam acelaşi lucru, în amândouă ipostazele impactul actorilor cu realităţile sociale e redus la minim. Adeseori, răzbat din branşă zvonuri privitoare la transferuri mari de bani, ceea ce creează falsa impresie că se săvârşesc lucruri importante.

R.Ş.: De ce artişti vă simţiţi apropiat? Care dintre ei vă inspiră?

V.M.: Mă simt apropiat şi mă inspiră toţi artiştii la care simt autenticitatea, sau, cu alte cuvinte, acei artişti la care tehnicile artistice sunt un instrument investigativ al Adevărului, şi nu mijloace prin care să se dea ei în spectacol. Sunt curios de… curiozitatea lor în faţa lumii, şi nu de ei ca persoane. Unul din această categorie ar fi Lucien Freud, sau chiar şi Ghenie, în perioada lui de dinainte.

R.Ş.: Care sunt paşii pe care îi faceţi pentru o lucrare de sculptură?

V.M.: La mine, sculptura ia naştere în cap. Mă roade câte o întâmplare sau o experienţă trăită ori aflată şi, câteodată, se potriveşte să îmi închipui o metaforă care pare a avea darul de a o invoca. Nu pot fără să nu-l citez pe Aristotel: „Arta este o atitudine orientată spre relevare în relaţie cu adevărul”. Bineînţeles că fac schiţe mici şi multe şi, de cele mai multe ori, relevante doar pentru mine. De aceea şi ajung în coşul de gunoi.

R.Ş.: Dacă aţi fi în faţa unor studenţi în anul I la Sculptură, care are fi cele mai importante cinci sfaturi pe  care le-aţi da?

V.M.: Dacă e să-mi reproşez eu ceva de pe vremea când eram student, atunci ar fi că mă luam cam prea tare în serios. Ceea ce mi se pare că am facut bine e că mi-am luat şi profesorii în serios, şi chiar şi colegii. Poate că o deplasare de accent, dinspre mine, ar fi fost benefică. În concluzie, să rămîi receptiv cât mai mult mi se pare decisiv.

***

„Numesc monstru orice frumuseţe inepuizabilă”, exclama Marcel Sendrail, un cunoscut eseist francez, vorbind despre capacitatea frumosului de a nu înceta să izvorască din opera de artă. Este vorba de faptul că această izvorâre continuă este – ca tot ceea ce nu îţi epuizează resursele – inumană, deci monstruoasă. La Virgilius Moldovan, premisele par a fi oarecum inversate: monstruosul este întâi construit, apoi pus să semnifice. De către cine? În niciun caz de artist care, aşa cum autorul însuşi mărturiseşte, nu se adresează „raţiunii cuiva”, el fiind preocupat „să înfăţişeze, nu să exprime”. Semnificaţiile – spune el – sunt deduse şi secunde şi nu fac parte din miza auctorială, cel puţin într-o primă instanţă. Dincolo de refuzul acesta de a interveni altfel decât prin mijloacele elementare ale expresiei plastice se află însă, chiar şi fără voia autorului, o miză de semnificaţie – cel puţin a unei replici date prejudecăţilor burgheze ale loisirului. Dar arta lui Virgilius Moldovan vizează mai mult decât o simplă contestare sau protest legat de consumul în loisir al expresiei. Ea pare că urmăreşte totuşi într-un fel propriu şi ambiţios reconfigurarea noilor date, aproape metafizice, ale existenţei: corpul omenesc, ilustrat de antichitate, aşa cum era el, tulburător şi edenic nud, este oarecum teleportat în noua nuditate a prezentului.” (Horia Dulvac)

LĂSAȚI UN MESAJ