Sunt importante dosarele din viaţa unui om, cu cât ai mai multe cu atât e mai bine, prezentând astfel un spor de prestigiu. Un dosar de studii stufos impune respect chiar şi unui sfertodoct, de ale cărui avize, semnături, ştampile, aprobări, s-ar putea să-ţi depindă viaţa ani de zile. Dar dacă te înfăţişezi „instanţelor superioare” cu un dosar de doctorat? Mă rog, să zicem, unul corect, dar până la proba contrarie poate fi şi unul fals. Înalţii dregători, râvnind şi ei la o atare performanţă, te vor privi cu mai mult respect, te vor plasa cu şezutul într-un fotoliu mai bun, cu retribuţii, evident, mai generoase. Mai e nevoie de un dosar cu „note mari” şi când, fiind regizor sau actor, vrei să faci saltul de la un teatru mic, aproape invizibil, spre exemplu cel din Caracal sau Roşiorii de Vede, într-o cetate a artei dramatice, cum ar fi Teatrul Naţional din Bucureşti. Până aici am enumerat câteva tipuri de dosare oarecum plăcute, menite să ajute la ascensiunea unui om, în dificila luptă pentru afirmare şi recunoaştere a meritelor. Mai există, însă, un „dosar” care atârnă pe spinarea bietului om ca o placă de plumb şi anume cel întocmit de securitate. Acest „document” era „mâna rece” cu care autorităţile comuniste, evident, înainte de 1989, vroiau să te ţină cât mai aproape de ele, pentru a şti în fiecare moment ce faci, ce spui, cu cine te vezi, tu, cetăţean al ţării, considerat însă periculos pentru buna desfăşurare a vieţii, aşa cum o gândiseră mai sus amintitele autorităţi. Existenţă pe metru pătrat. Dosarul acesta urât, o prefaţă pentru posibile sancţiuni ulterioare mult mai dure, câteva porţii de bătaie, detenţii, se alcătuia în mod perfid, în timp, prin contribuţiile „informatorilor”, care periodic dădeau rapoarte unui ofiţer de securitate, despre „subiect”.
Bietul „subiect”, ce să facă şi el, poate mai impulsiv, mai intolerant faţă de aberaţiile ce se petreceau în jurul său, de fapt, în ţară, mai răbufnea, mai profera fraze necuvincioase, la adresa conducătorilor de Partid şi de Stat, considera alegerile drept o farsă, nu concepea prezenţa unei cvasianalfabete în Academie, alături de Rebreanu, Călinescu, Arghezi, suporta tot mai greu degradarea, pe ansamblu, a vieţii. „Subiectul”, ca să revenim la el, dintr-un instinct de minimă prudenţă, nu-şi revărsa nemulţumirile, umorile negre, chiar în faţa oricui. Şi, totuşi, „informatorul”, „sufletul găunos, vândut”, care să noteze, să raporteze cu supunere, cu „simţ al datoriei” la autorităţi, se insinua peste tot, luând nu de puţine ori, chipul drag, agreabil, al celui pe care l-ai socotit prieten.
Se năruia în felul acesta totul, pierea încrederea în oameni, patinai cu bănuielile, înfundându-i în sacul mizeriilor chiar şi pe cei mai apropiaţi de tine, respectiv familia. Soţul nu mai avea încredere în soţie, amândoi, în naşii de cununie, în preotul ce venea pentru sfinţitul casei, în cumnaţii şi verii de nu ştiu unde. Spun acestea pentru că pe nesimţite, pe cărare aşternută cu flori, profesor fiind la Generală 15, coleg cu Vighi, Popovici, etc., m-am trezit cu un dosar de securiate pentru conţinutul căruia, prin anii 50, nu scăpam de câţiva ani de închisoare. De fapt, nu era nici un eroism în cele menţionate în paginile acelea, tot al doilea individ gândind probabil la fel, dar regimul opresiv trebuia să se menţină şi pentru asta se impunea supravegherea şi, la nevoie, eliminarea „dăunătorilor”.
Sigur, pentru a pune lucrurile la punct, adevăratele victime ale regimului bazat „pe dosare” au fost „deţinuţii politici”, martiri ai neamului, care ani îndelungaţi, nu de puţine ori cu pierderea vieţii, au suportat chinuri şi umilinţe greu de imginat din partea torţionarilor totalitari, cei ma mulţi rămaşi nepedepsiţi. Dacă acest regim de ţinere a omului „în cuşcă” a funcţionat 50 de ani, cu sprijin neprecupeţit din partea „informatorilor”, mă gândeam că după 1989, imediat atunci dar şi acum, s-a terminat cu el. Omul matur „post 89”, are o singură mare datorie şi anume să respecte legile în tot ce face. Vlădică sau opincă. În rest, e liber la călătorii, opinii, intrări sau ieşiri din partide. Dar din nou, spre mâhnirea mea, aud de indivizi „acoperiţi”, prezenţi prin instituţiile statului, de telefoane ascultate, de supraveghere a corespondenţei electronice. Sub o altă formă, să fi rămas la vechiul şi mereu noul, actualul, sistem de supraveghere comunist?
Oare noi, românii, chiar nu ne-am săturat de atâţia „acoperiţi?”. Îi tot producem, ne place să ne „acoperim”, la infinit? Tot mai vor autorităţile să ştie ce fac, clipă de clipă, indivizii mai răsăriţi din societate? Ne îmbolnăvim din nou, pe zi ce trece, de „urmărită”, „supravegherită”, „turnătorită”?… Dacă e aşa, atunci pentru naţia asta sunt pe deplin valabile versurile lui Bacovia: „E vânt şi-orice speranţă e pierdută”…