Din pântecele universităţilor noastre (II). Umanioarele şi bibliotecile noastre (aproape) inexistente

389

Subiectul legat de „umanioare” nu-mi dă pace. Şi, cel mai probabil, mă va mai frământa câteva săptămâni. În numărul trecut al Banatului Azi, scriam câte ceva despre posibilul succes profesional al unui absolvent de „umanioare”. Astăzi, voi încerca să vă conving că, dincolo de multe alte dificultăţi pe care le poate întâmpina un tânăr care îşi doreşte să urmeze Literele, Dreptul, Filosofia, Ştiinţele politice sau Sociologia, un mare neajuns riscă să-i perturbe parcursul pregătirii profesionale: sărăcimea bibliotecilor universitare.

Pe fondul şi sub pretextul unei aproape permanente crize economice, căreia România i-a căzut pradă de câteva decenii bune, mai toate bibliotecile publice, inclusiv cele universitare, au fost menţinute într-o stare deplorabilă, îndeosebi în privinţa înzestrării lor cu acele cărţi pe care le-ar citi mai ales studenţii de la „umanioare”. Nu vreau să fiu maliţios cu tot dinadinsul, dar starea bibliotecii Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara (aşezământ pe care, dată fiind una din profesiile pe care o exercit, îl cunosc foarte bine) este una de plâns. Un praf consistent te înăbuşe încă de la intrarea „în depozit”, un spaţiu minuscul, în interiorul căruia se înghesuie câteva corpuri de raft, pe care stau — înghesuite umil şi prea puţin ordonat — cărţi pestriţe, cele mai multe dintre ele de valoare ştiinţifică discutabilă. Cărţile din anii ’60–’70 ai secolului trecut zac haotic, alături de cele ale marilor clasici ai literaturilor noastre juridice, oameni care, până la instaurarea regimului comunist în România, au edificat, realmente, o veritabilă doctrină.

Frapant pentru mine este faptul că, într-un astfel de perimetru (oricum insuficient!), sunt încă înghesuite buletine şi monitoare oficiale din anii construcţiei socialismului în ţara noastră, publicaţii periodice despre care responsabilul cu biblioteca de la Drept îmi spunea, amuzat fiind, că nu pot fi casate, pentru că nu îi permite legislaţia actuală. Ar fi de râs, dacă n-ar fi de plâns! În privinţa revistelor de specialitate juridică — româneşti sau străine —, lucrurile par desprinse dintr-o scenă de teatru absurd. Sunt aruncate laolaltă şi fără o minimă logică reviste româneşti şi reviste străine, reviste vechi şi reviste mai noi, reviste de drept civil şi reviste de drept penal ori reviste de drept administrativ şi reviste de drept al afacerilor. Până la urmă, biblioteca Dreptului pare a fi un hăţiş prăfuit, în care nici studentul şi nici universitarul nu au cum să se simtă prea bine.

În contextul celor deja scris, câteva idei sunt ilustrative pentru cercetarea în domeniul ştiinţelor juridice, cercetare care implică, invariabil, recursul la bibliotecă: 1. în Drept, cărţile perene sunt rarisime şi au fost scrise, de regulă, între 1850 şi 1950, de către cei pe care noi, juriştii, îi numim clasici; 2. în Drept, dinamica literaturii de specialitate este destul de rapidă, astfel că o carte din 2015 pur şi simplu nu mai este proaspătă, una din 2010 este realmente bătrână, iar una din 2005 are, metaforic vorbind, valoarea de circulaţie a unui cadavru; 3. literatura juridică produsă în România, între anii 1950 şi 1989, trebuie tratată cu o maximă prudenţă, căci veninul ideologizării politice, sub influenţa căruia au scris juriştii democraţiei populare şi ai proletcultismului, a generat o doctrină prea puţin valoroasă, îndeosebi în zona rezervată dreptului public (teoriei dreptului, dreptului constituţional şi dreptului administrativ).

Iată de ce o bibliotecă universitară dedicată Dreptului trebuie alimentată continuu cu noutăţi, în forma unor cursuri, monografii, tratate, reviste şi culegeri de jurisprudenţă, atât din ţară, cât şi din străinătate. Altfel, este pur şi simplu lipsit de decenţă şi chiar de etică să pretinzi studenţilor şi masteranzilor unei facultăţi sărace din acest punct de vedere să întocmească lucrări de diplomă ori disertaţii cât de cât convingătoare; sau să ceri doctoranzilor unei astfel de facultăţi să fie capabili să-şi asume o cercetare ştiinţifică serioasă, la sfârşitul căreia să fie capabili să livreze o teză care să nu fie, din start, sortită eşecului, prin vetusteţea sa. Cu riscul de a părea arogant, fac cititorilor mei o mărturisire: relativ bogata bibliotecă personală de drept public se găseşte la ani lumină de modesta bibliotecă de drept public, aflată în custodia Facultăţii în care îmi desfăşor activitatea de exact 20 de ani.

Mai mulţi colegi universitari mi-au mărturisit că se găsesc într-o situaţie similară. Or, o astfel de realitate este — pentru mine, cel puţin — înfricoşătoare. La ce bun să-ţi iei abilitarea, respectiv să dobândeşti calitatea de conducător ştiinţific de doctorat, atâta timp cât nu poţi furniza viitorilor tăi doctoranzi măcar o bibliotecă universitară decent dotată? La frământările mele, unii colegi de-ai mei (pe care îi asigur de întreaga mea preţuire) îmi vor putea răspunde că există şi poate fi exploatată alternativa bibliotecilor on-line. Şi că acestea ar satisface nevoia de documentare, resimţită, în egală măsură, de studenţi, masteranzi, doctoranzi şi cadre universitare.

Da şi nu… Mai toate aceste biblioteci sau baze de date on-line furnizează celor interesaţi îndeosebi o literatură în limba engleză şi, în plus, nu una foarte proaspătă. Or, pentru cercetătorul român, exceptând materii precum dreptul internaţional public, dreptul instituţional al Uniunii Europene şi dreptul contractelor publice, literaturile capabile să-i deschidă porţi ale cunoaşterii (compatibile cu specificul dreptului autohton) sunt cele de limbă franceză, germană, italiană sau spaniolă. Iar în bibliotecile ori în bazele de date on-line nu prea găseşti lucrări în una din aceste patru limbi, iar dacă ai, totuşi, noroc, vei putea repede observa că materialul pe care ai reuşit să pui mâna este unul vechi sau foarte vechi.

Parafrazându-l pe Ion Heliade Rădulescu, unul dintre fondatorii Academiei Române, îndrăznesc un îndemn adresat custozilor bibliotecilor noastre universitare, îndeosebi celor care au fost blagosloviţi cu sarcina de a gestiona o bibliotecă umanistă, eventual una „a Dreptului”: Achiziţionaţi, băieţi, orice, numai achiziţionaţi! Poate că, printre achiziţiile de carte pe care le faceţi, ajunge şi ceva nou sau măcar ceva bun în depozitele pe care le păstoriţi şi cărora, mult prea pretenţios, le spuneţi biblioteci universitare.

1 COMENTARIU

  1. Directorii de biblioteci universitare au functia pe viata, daca ar fi cu mandat de 4-5 ani am vedea mai multa implcare. Cum este posibil sa stai pe functie cat ai chef? La fel si la bibliotecile judetene…

LĂSAȚI UN MESAJ