„Din cauza unor sforării, critica literară a pierdut din autoritate” – Interviu cu scriitorul Bogdan Creţu, directorul Institutului de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi

727

Bogdan Creţu (n. 1978) este eseist, critic şi istoric literar, director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iași, şi profesor universitar la Catedra de Literatură Română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. A obţinut numeroase şi importante premii și distincții, între care: Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, al revistei „Convorbiri literare” şi al „Ziarului de Iaşi” (2006); Premiul pentru critică al revistei „Ateneu” (2006); Premiul de Excelenţă în critică literară, al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Academia Română (2009); Premiul de excelenţă al Revistei „Contemporanul. Ideea Europeană” (2012), Premiul revistei „Transilvania” pentru critică literară (2013); Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române (2015). Este autorul mai multor cărţi, între care: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Matei Vişniec un optzecist atipic, Lecturi actuale. Pagini despre literatura română contemporană, Utopia negativă în literatura română, Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic. Coautor la Dicţionarul general al literaturii române şi Enciclopedia literaturii române vechi. A publicat peste 60 de studii în periodice și volume academice, din țară și străinătate, şi peste 700 de articole în principalele reviste de cultură şi academice din ţară. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006–2017, când își dă demisia), al Asociaţiei pentru Literatură Generală şi Comparată și al PEN Club România.

Robert Şerban: Metamorfozele lumii culturale sunt iuţi: ce era săptămâna trecută în top azi e uitat, ce făcea în urmă cu o lună succes azi nu mai interesează pe nimeni, cine părea lipsit de vlagă literară şi originalitate în urmă cu două decenii se dovedeşte a fi acum un scriitor ieşit din comun. Schimbările vizează şi poziţia criticului (fie el de artă, muzical, dramatic, literar etc.). Puterea lui slăbeşte treptat, influenţa lui e tot mai ştearsă în mediul în care se manifestă. Internetul a impus o democratizare o intervenţiei critice. Şi politicile corecte au făcut-o. Cum vezi viitorul criticii literare şi, implicit, al celor care o practică? Mai contează, mai intereseză pe cineva ce scrie/spune un critic literar? Va mai conta?

Bogdan Creţu: Nu cred în „democratizarea” intervenției critice. E simplu de ce: critica literară e o meserie în sine, un domeniu, ca atâtea altele, care pretinde pregătire specială, muncă și poate un tip aparte de talent. Și încă ceva, la fel de important: caracter. Nu oricine își dă cu părerea pe un blog despre o carte devine, numai prin asta, critic literar. Așa cum nu poți fi pianist sau dirijor din intuiție, nu poți fi nici scriitor numai din talent. Cu atât mai puțin critic literar. Nici măcar așa cum Monsieur Jourdain devenea prozator. Confuzia poate să apară pentru că asistăm azi, prin internet, prin rețelele de socializare, la o lăbărțare de necontrolat a spațiului public. Umberto Eco avea dreptate: orice prost care are un cont de facebook se socotește persoană publică și are impresia că opinia lui contează. Ei bine, nu contează! Competența nu are legătură cu democrația. Nu oricine își dă cu părerea despre ceva se și pricepe. Dar: într-un mediu atât de haotic și lipsit de sistem cum este internetul, aproape oricine își va găsi un public, mai restrâns sau mai extins, care să-l urmărească. Ce are a face critica literară cu asta? Ea este o parte esențială a literaturii, este, de fapt, sistemul imunitar al literaturii. Mediul ei de manifestare este câmpul literar. În această convenție, pe care puțini o înțeleg, ea își face lucrarea. Sigur că ea contează enorm: orice scriitor este interesat de o receptare competentă, profesionistă. Deși, e adevărat, în special dinspre corectitudinea politică vin presiuni tot mai mari asupra ideii de valoare, de canon, operații de selecție considerate discriminatorii. Or, critica literară tocmai asta trebuie să facă și cumva încă mai face: desparte valoarea de nonvaloare. O operație esențială, în absența căreia literatura se dizolvă de la sine. Dacă mai contează? Da, dar mult mai puțin decât conta înainte de 1990, când specificul estetic al literaturii era mult mai portant, poate și ca metodă de eludare a ideologicului. Câmpul literar s-a mediocrizat mult în ultimii ani. Uniunea Scriitorilor are o contribuție aparte la această stare, ceea ce explică și criza de autoritate (temporară, sper) a criticii literare.

R.Ş.: Când şi cum se poate ca o carte, aceeaşi, să fie „diagnosticată” de un critic literar ca fiind una extraordinară, şi de un alt critic, din aceeaşi generaţie cu primul, ca… moartă?

B.C.: Un critic poate să greșească. Doi critici încă nu fac o comunitate. Dar critica, în ansamblul ei, nu poate da pe alături. De aceea, canonul este un complex de analize, verdicte, rezultat al unei sume de interpretări diferite. Asta e o explicație principială. Dar răspunsul cel mai simplu și poate mai adecvat ar fi: critica literară s-a degradat. Există critici de casă, cu agendă, care scriu numai despre scriitorii agreați de redacția sau de grupul lor de interese. Când o carte cade între două astfel de grupuri de interese, rezultatul e profund derutant. Exemplele sunt la îndemână, nici nu are rost să le mai numim, știm cu toții care sunt găștile și taberele în viața literară de azi. Trist este că din cauza unor astfel de sforării critica literară a pierdut din autoritate.

R.Ş.: Schimbările de care vorbeam mai sus aduc şi un alt fel de a vedea literatura,    moduri diferite de a o scrie, de a te raporta la ea. Se poate schiţa un portret al celei mai recente generaţii de scriitori români? Care ar fi noutatea literaturii lor? Ce au ei original?   

B.C.: Să admitem că în ultimele decenii societatea noastră s-a modificat radical: nimic din lumea noastră, din modul în care este ea articulată, la nivelul practicilor sociale, al metalităților, al imaginarului mai ales (și ăsta e un lucru esențial!) nu mai seamănă cu ceea ce era acum 30 de ani. Literatura, firește, s-a repliat, nu putea rămâne anchilozată în ritmurile și tipurile ei discursive anterioare. Se citește azi cu totul altfel decât se citea înainte de 1990. Prin urmare, se și scrie cu totul altfel. Schimbarea este radicală. De aceea, criticii rămași în urmă cu lecturile sau cei fideli codurilor literare ale generației lor nu mai gustă literatura actuală. Greșesc profund atunci când nu își asumă lipsa de competență sau de lectură și o aruncă la coșul de gunoi în două fraze, pe necitite. E dificil să schițezi un portret al ultimei generații de scriitori. Și eu, încă nu bătrân, mă simt un pic depășit. Prima caracteristică la care mă gândesc este că, cel mai adesea, literatura nu mai vine din literatură, ci din tot felul de alte surse: din cinematografie, din rețelele de socializare, din „realitatea” nemetabolizată, din muzică, din tot felul de experiențe „epifanice”, care contorsionează realitatea sau priza la ea, mult mai la îndemâna tinerilor de azi decât nouă, acum 20 de ani. Literatura nu mai are prejudecata de a fi sau încăpățânarea de a rămâne o artă. Cultivă literalitatea mult mai insistent decât literaturitatea (e și mai la îndemână). Stilisitic, s-a simplificat mult. În orice caz, prin educație, mulți dintre tinerii scriitori nu mai cred în estetic, poate nici nu îl mai pot identifică. Prin urmare, literatura lor are o miză direct existențială sau socială, ideologică, fără a-și mai pune problema înscrierii într-o tradiție discursivă strict literară.

R.Ş.: Ce fel de cărţi şi de autori reciteşti?   

B.C.: Recitesc periodic literatura pe care o predau la cursuri. În afara obligațiilor, recitesc poezie, atunci când vreau să îmi verific anumite stări, senzații, atunci când vreau să îmi inervez simțurile. Pentru că poezia e cea mai completă experiență senzorială cu putință. Și recitesc mai ales câțiva mari romancieri, pentru care am un adevărat cult. Nu sunt mulți, dar e greu să te măsori cu ei: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Thomas Mann, Faulkner. După câteva mii de pagini din acești scriitori, simt că și creierul meu funcționează altfel, că a căpătat alt nivel. Și, mai ales, ies din lectură cu o poftă paranoică sau măcar isterică de scris. Dintre români, îi recitesc destul de des pe Călinescu, pe Sadoveanu (un uriaș!!!) și, când am nevoie să îmi injectez o doză de vitalitate, pe Breban (care are o frază foarte vie!). De Crăciun și de Paști, mă pierd câteva zile în Biblie, de preferință în traduceri actuale, științifice (Septuaginta de la Polirom sau traducerile lui Cristian Bădiliță din Noul Testament, însoțite de comentarii erudite și lămuritoare). Cel puțin asta am recitit în ultimii ani… Sunt, iată, mult mai clasic în gusturi decât s-a părea…

R.Ş.: Când te entuziasmează o carte? Cum şi de ce supravieţuieşte o carte?

B.C.: Intesitatea ei. Adevărul ei uman. Curajul de a merge până la capăt. Virtuozitatea. O carte supraviețuiește tocmai prin ceea ce depășește în ea imediatul. Proba e dură: o carte răsuflă numai făcând față unor tipuri de receptare diferite, unor practici de lectură diferite, unor sensibilități diferite. Ceea ce înseamnă că supraviețuiește prin umanitatea pe care o mărturisește.

R.Ş.: Ai mustrări de conştiinţă? Ai făcut vreo nedreptate flagrantă unui scriitor ori unui volum?   

B.C.: Nu am făcut niciodată, cu bună știință, o nedreptate. Nu am scris împotriva propriilor convingeri niciodată. Nu m-am folosit de cronica literară ca să-mi fac cariera. Am încercat mereu să scriu onest, să nu îmi trădez gustul și munca. S-a întâmplat, poate, să cobor uneori tonul, mai des decât să-l ridic. S-o mai fi întâmplat să nu scriu atunci când o carte m-a dezamăgit. Dar astea sunt situații inevitabile… În orice caz, nu am scris niciodată altfel decât am crezut. Ceea ce nu înseamnă că nu am mustrări de conștiință!

R.Ş.: Are scrisul de literatură vreun scop?

B.C.: Firește că are. Eu cred, în secret, că scrisul de literatură este însuși scopul! Literatura ne face oameni! Sau ne face, măcar, mai inteligenți, mai subtili, mai rafinați, mai senzuali. Mai lucizi. Mai nesiguri pe noi înșine, deci mai toleranți.

1 COMENTARIU

  1. N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi / În aplauzele grele a canaliei de uliţi, / Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? / Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul, / De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? / Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, / La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri; / Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, / Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.

LĂSAȚI UN MESAJ