„Mândră țară e Banatul
Că la noi cântă tot natul“
Poate nu e deloc o întâmplare că aceste versuri populare au devenit un fel de deviză a culturii populare specifice acestor meleaguri. O minte isteață de țăran atent la tot ce-l înconjoară ar fi spus aceste vorbe pline de înțelepciune. Mai apoi au fost preluate și de oameni cu mai multă carte în scrierile sale și de muzicanții locali ce au scornit frumoase cântări.
Tradiția artistică a populației locale este incontestabilă fiind consemnată în timp de cronicari iar mai apoi de muzicologi și compozitori ce s-au aplecat asupra cântărilor populare simple adăugâdu-le ulterior și o notă de creație cultă.
La aceste circumstanțe se mai adaugă și faptul că în provincia noastră școlarizarea pruncilor și a tinerilor a devenit obligatorie cu mult timp înaintea altor părți locuite de români. Cei ce aveau un strop de har și de inclinare spre a doini sau spre muzica de joc au pus mâna pe condeie și au notat gândurile lor.
Așa au căpătat amploare până au devenit o marcă culturală a țăranilor bănățeni câteva fenomene artistice ce se apropiau tot mai mult de cultura elevată. Încă din secolul al XVIII-lea dar mai cu seamă în cel următor în Banat a căpătat forță fenomenul „poeților plugari” cum a fost numit foarte potrivit de învățații timpului.
În același timp pe partea muzicală au înflorit celebrele fanfare sătești ce cântau la nedeii și alte sărbători pe lângă formațiile mai mici de instrumentiști ce animau lumea cu piese de joc. Iar corolarul acestui har al locuitorilor de a cânta este, fără, îndoială un fenomen și azi cercetat, anume cel al corurilor de orice fel. Era greu de găsit cu un secol și jumătate în urmă o localitate fără cor bărbătesc sau fără fanfară. Dar erau și sate mai pogane ce se făleau cu mai multe astfel de formații. Și apropierea ori chiar conviețuirea în cadrul aceleiași localități a mai multor etnii era de natură să îmbogățească repertoriul fanfarelor țărănești. Trebuie pomenită mai ales etnia șvabilor. Este cunoscută apetența lor pentru instrumentele de suflat (așa numitele Plekmuzik). Era vorba de Blechblasmuzik după cum tălmăceau vecinii muzica alămurilor. Dar despre acest subiect vom mai vorbi pe larg.
„În acest Banat … în țara cântului unde de veacuri răsună melodiile duioase ale doinei românești…” Aca de Barbu
Deși tradiția muzicală a Banatului se pierde în timp nu același lucru se poate spune despre instituțiile de cultură ce se ocupă de acest fenomen. În Banat la Timișoara deși s-a cântat operetă și operă cu ocazii diferite din timpuri vechi nu a existat o scenă profesionistă proprie organizată oficial decât foarte târziu.
Opera timișoreană deși are un prestigiu ce a depășit de mult fruntariile țării este destul de tânără ca instituție cu funcționare permanentă și cu personalitate juridică. Cam din ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea, odată cu pătrunderea ideilor Iluminismului în această parte de continent, în Timișoara au avut loc în mod frecvent stagiuni de operă cu un repertoriu variat. Acestea nu au fost cu nimic inferioare celor din marile orașe europene, multe fiind prezentate aici la puțin timp după premierele lor absolute.
Astfel, sub conducerea lui Bruno Walter sunt prezentate operele: „Trubadurul”, „Cavalleria rusticana”, „Paiațe”, „Boema”, „Bărbierul din Sevilla”, „Faust”, „Fidelio”, „Der Freischütz”, „Ernani” și multe altele. Documentele mai consemnează seria de concertele ale lui Franz Liszt din toamna anului 1846 când a poposit și la noi în oraș. Sau doar după un an primele concerte ale lui Johann Strauss în afara Vienei aici în Timișoara, mai exact la o terasă ce ținea de fabrica de bere, fac dovada interesului crescut pentru muzica cultă bună.
Opera Națională Română Timișoara, după cum este cunoscută în toate mediile este o instituție de interes național ce prezintă spectacole de cele mai diverse facturi dar sigur că opera este cea care predomină apoi operetă și balet. Avînd statutul de „național” chiar și în denumire, se află, așa cum se cuvine, în subordinea directă a ministerului Culturii.
Imediat la finalizarea clădirii Palatului Culturii în anul 1875 au și fost aduse trupe de pe alte meleaguri pentru a încânta publicul avid de spectacol.
Reprezentațiile inaugurale au avut loc la 22 septembrie 1875 în limba maghiară și imediat la trei zile mai târziu, la 25 septembrie 1875, în limba germană. Deși ideea unui teatru liric permanent în capitala Banatului este veche, încă de la începutul secolului al XX-lea, vicisitudinile istoriei au tot amânat realizare sa. Au venit pe rând primul și al doilea război mondial ce secătuiau bugetele cu nevoi militare. Unul din cei mai îndârjiți susținători ai unei instituții de operă aici pe meleagurile sale natale a fost marele tenor Traian Grozăvescu ce alături de partenera sa de scenă, Aca de Barbu, au militat pentru acest deziderat. Au dorit cu ardoare să finanțeze din fondurile lor proprii constituirea unei Opere a Banatului. Amândoi erau foarte bine plătiți în aparițiile lor pe scenele europene. Ba mai mult Grozăvescu avea și perspectiva unor contracte peste Ocean. Nu a fost să fie atunci.
Marele artist lugojan piere foarte de tânăr într-o întâmplare tenebroasă ce nu a fost nici până azi deslușită pe deplin. Soția sa l-a împușcat „din greșeală” în timpul unui scandal în familie. Gelozia din cuplu și faptul că doamna era o fire extrem de dificilă și irascibilă au dus la tragedie. Văduva a avut, cel mai sigur, proptele în poliția austriacă și a reușit să mușamalizeze întreaga poveste în fața justiției vieneze. Odată stins cel ce era numit urmașul lui Carusso s-a stins și proiectul Operei din Timișoara. Dar avea să fie reluat peste două decenii. Aca de Barbu a dus în cele din urmă singură la îndeplinire angajamentul comun din tinereţe.
Una din cele mai dureroase episoade din istoria României avea să fie mult pomenitul Diktat de la Viena și urmările sale nefaste. În urma hotărârilor arbitrare ale marilor puteri din jurul Axei, țara noastră avea să piardă o bună parte din Ardeal ce avea să fie alipit la Ungaria. Centrul acestui teritoriu și capitală a sa era orașul Cluj. Cele mai multe din instituțiile sale aveau să fie evacuate în România. Au luat drumul bejeniei magistrați, artiști, negustori înstăriți sau simpli oameni ce și-au văzut distruse cariere și gospodării bine așezate.
Dar din toată povestea urâtă a plecării ardelenilor de la rânduielile lor, pentru Banat avea să fie și o fărâmă de lucru bun. Începând cu anul 1940 Opera Română și Teatrul Național din Cluj aveau să se adăpostească temporar, pentru câțiva ani la Timișoara. Și până atunci muzicienii clujeni făceau deplasări în țară și au venit destul de des cu reprezentațiile lor la Timișoara.
Opera Româna din Cluj avea o vechime ceva mai mare. A fost înființată imediat după liniștirea apelor în Ardeal și preluarea administrației de România, în anul 1920. Era nevoie de un far de cultură în limba română în mijlocul Transilvaniei pentru a da și un caracter românesc culturii locale.
Între 1940 și 1945, în urma pierderii unei importante bucăți din Ardeal, artiștii clujeni au fost nevoiți de război să-și desfășoare în refugiu activitatea în capitala Banatului. Chiar și numele de atunci arată această realitate devenind Opera din Cluj – Timișoara, Directorul noii instituții rezultate a devenit compozitorul Sabin Drăgoi. După 1945 artiștii Operei din Cluj se întorc la sediul din orașul lor. Dar nu chiar toți artiștii ardeleni au mai plecat. Pe unii îi legau fire sentimentale de aceste locuri și au rămas spre a-și aduce aportul și experiența muzicală mai noilor colegi de la Timișoara.Pot fi enumerați Filomeia Piteiu Georgescu, Fenia Nicolau, Traian Nicolau, Gogu Vasilescu, Adriana Ciuciu, Flavia Domșa, Illa Cazacu.
Timișorenii ce au dat de gustul unor stagiuni permanente de spectacole de operă nu se mai împacă ușor cu ideea că au pierdut ceva atât de frumos și înălțător. Dragostea pentru reprezentații lirice de calitate a rămas. Bănățenii melomani nu se mai puteau obișnui cu lipsa evenimentelor culturale de înaltă ținută. Le lipsea opera și opereta.
S-au început demersuri pe mai multe planuri. Toate insistențele aveau să fie încununate de succes odată cu decretul semnat de M.S. Regele Mihai I la data de 30 martie 1946. Acesta avea să fie actul de întemeiere al Operei din Timișoara. Primul consiliu de administrație al Operei Române din Timișoara a cuprins personalități marcante ale vremii respective: Aca de Barbu – director și regizor artistic, Traian Nicolau – director artistic, Mihai Bota – director administrativ, Gheorghe Marianciu – secretar studii muzicale, Gheorghe Pavel, Traian Mihăilescu, Hermann Klee, Constantin Daminescu – dirijori, Mercedes Pavelici – maestru de balet, Ionică Mihai și Eugen Gropșianu – regizori.
Nu s-au făcut economii. A adus personal îndestulător pentru a da anvergură spectacolelor. Structura compartimentelor arăta cam așa: 45 de soliști vocali, 46 de instrumentiști, 60 de coriști, 19 balerini, 30 de persoane pentru activități tehnice de scenă, 8 corepetitori și 1 sufleur.
Conducerea nou înființatei instituții va fi oferită cunoscutei soprane clujene Aca de Barbu care era oarecum forțată să stea în penumbră la o catedră de la Conservatorul din București unde activa ca profesor. În urma unui memoriu trimis autorităţilor, pe 13 februarie 1946 este angajată la Opera din Timişoara, unde va funcţiona pe postul de director. În scurt timp cu pricepere și devotament dar și cu flerul omului de scenă a reușit să formeze o echipă valoroasă de muzicieni. Dar în același timp a semnat și regia multor spectacole având viziunea celor trăite pe marile scene europene unde a fost aplaudată.
Primul spectacol, regizat de artistă, avea să fie „Aida” lui Giuseppe Verdi, jucat pe 27 aprilie 1947. Pentru a răspunde cererii foarte mari de bilete spectacolul a fost difuzat și prin megafoane în Piaţa Operei pentru cei ce nu au mai prins locuri în sală.
A fost un spectacol memorabil, de nivel artistic elevat asemănător cu ce se cânta orinunde în lume. Multe din gazetele vremii au consemnat adevăratul succes al artei interpretative românești. Spectacolul de gală al inaugurării Operei Române din Timișoara a avut loc în prezența prim-ministrului impus de comuniști Petru Groza care de voie sai nevoie uneori se mai afișa cu originea sa cvasi-bănățeană.
Aca de Barbu s-a făcut auzită de sutele de spectatori din sală și din centrul orașului spunând: „Iată visul nostru împlinit! Se deschid porțile acestui așezământ de artă lirică pentru a răspândi ca un far luminos arta cântului și a muzicii – citadelă culturală într-o provincie atât de înfrățită cu muzica și poezia. În acest Banat, care prin tradițiile lui este îndreptățit a avea o operă proprie, aici, în țara cântului unde de veacuri răsună melodiile duioase ale doinei românești…”
Una din primele colaborări cu artiști de peste hotare a rămas în memoria celor ce au asistat la eveniment. Un timid dezgheț cultural avea să se întrevadă în anii ce au urmat dispariției „tătucului” mustăcios de la Kremlin. Odată cu schimbarea gărzii de politruci și culturnici sovietici de după epoca Stalin aveau să fie încurajate tacit schimburile culturale între țările aliate socialiste.
Un vechi afiș prăfuit de timp ne aduce aminte de „două spectacole extraordinare” din cadreul unui turneu al artiștilor Operei de Stat de la Varșovia (R. P. Polonă) în stagiune din 1958-1959. Evenimentul a avut loc în zilele de 12 și 15 decembrie 1958. În prima seară s-a reluat celebra montare a regizoarei Aca de Barbu ce nu și-a pierdut nimic din strălucire nici după un deceniu. Pe afiș încă era trecut numele fostei directoare deși fusese „epurată” încă din 1956 ca fiind neconformă cu noile cerințe ale puterii populare. Avea origine nesănătoasă și asta nu se putea trece cu vederea de mai marii vremurilor. Dar „Aida” a strălucit la fel.
A doua seară a aparținut montării regizorului Constantin Georgescu cu drama „Carmen”. Aici afișul notează cu litere mari oaspeții din Polonia: Crystyna Domieniecki în rolul Carme și Waclaw Domieniecki în ipostaza lui Don Jose. La succesul deosebit al celor două spectacole de pe scena Operei a contribuit și orchestra bine strunită de bagheta exigentă a compozitorului Mircea Popa.
Deși doamna Operei timișorene se retrage la domiciliul ei din București unde își continuă cariera pedagogică a rămas un imens reper al culturii muzicale bănățene.
