Demonstrați că sunteți liderii Europei!

108

Donald Tusk, președintele Consiliului European încheia astfel, la Roma (25 martie) un discurs simbolic și mai mult decât programatic. Era aniversarea a 60 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma, fondatoare ale Uniunii Europene de azi, dar liderii pe care îi avea în față se pregăteau să semneze pentru scindarea acesteia în două sau mai multe grupuri de performanțe, stângaci numite „viteze”. Europa cu mai multe viteze nu este un proiect nou! El era gândit și analizat cu mult înainte ca extinderea cu cei 10 membrii central-europeni să devină un fapt. Stereotipurile vechi de secole cărora li s-a adăugat propaganda războiului rece au fost – și au rămas – mult mai bine înrădăcinate decât dorința de a cunoaște prezentul ori de a recupera o istorie furată. Pentru mulți politicieni, cercetători, dar și simpli cetățeni, Europa Centrală (și de Est) grupează o serie de state stranii, cu limbi și culturi complicate dar și cu ambiții prea mari în raport cu dimensiunile lor actuale. Și astfel, egalitatea între statele clubului devine una orwelliană, cu unele țări mai egale decât altele și un discurs care nici măcar duplicitar nu mai este.

Într-un efort retoric trecut aproape neobservat, Donald Tusk sublinia că Uniunea s-a format ca „o alianță a națiunilor libere” care își vor putea proteja libertățile și valorile doar rămânând împreună. Le-a propus liderilor adunați la Roma o lectură a celor 60 de ani de Uniune din perspectiva cuiva care a trăit dincoace de Cortina de Fier, făcând paralele cu renașterea orașului Gdansk – distrus de naziști -, cu formarea și reușita sindicatului Solidarnosc, tocmai pentru a explica ce înseamnă cu adevărat aceste libertăți și cu câte sacrificii au fost obținute. La sfârșitul acelei zile, Europa cu mai multe viteze era un fapt, ignorând nu doar discursul și avertismentele lui Tusk, dar toate eforturile depuse de generații de politicieni dar și de milioane de cetățeni europeni, încrezători în proiectul unificării. S-a probat încă o dată că „rădăcinile noastre comune“ (Bronislaw Geremek) sunt prea abstracte pentru ca țările vest comunitare să le ia în calculul deciziilor lor sau în atitudinea pe care o afișează.

Se putea altfel?

Țări fondatoare precum Franța lui Marine Le Pen, Olanda și chiar Italia anti-Matteo Renzi se simt bine în spectacolul naționalist; Brexit-ul ocupă spații largi în presă dar mai ales în agendele cancelariilor, băncilor, firmelor multinaționale; Austria salvează la limită alegerile prezidențiale din ispita xenofobiei; țările central europene pun de o parte amintirea parteneriatelor anilor 80-90 coagulate în numele întoarcerii în Europa și dau frâu liber unor tendințe care le-au provocat mari traume în trecutul nu foarte îndepărtat…. iar altele care sperau să li se deschidă și lor șansele integrării, precum Turcia, Armenia ori Azerbaidjan se reorientează geopolitic, întorcând spatele unor administratori de la Bruxelles care nu mai au nicio viziune legată de construcția reală a „familiei europene”.

Într-un recent material publicat de cunoscutul fizician Stephen Hawkins (www.zerohedge.com) putem citi următorul avertisment: „în cel mult o generație, vom fi străini unii față de alții”. Este obligația elitelor să învețe lecțiile ultimilor ani și să formuleze un proiect de salvare a umanității. Hawkins are în vedere crize mondiale, dar ceea ce unește analiza lui cu politica europeană este atomizarea, egoismul, întoarcerea fiecărui actor politic spre ambițiile și chiar spre frustrările personale, ignorând dacă nu chiar rănind pe ceilalți. Și, deasupra tuturor, schisma internă a societăților contemporane între elite și populație. Politicienii care electrizează azi și întotdeauna masele nu vin cu nicio viziune proprie, nu propun schimbări în bine, ci urmează strigătele mulțimii, sacrificând tocmai viitorul acesteia.

Teama de imigranții sosiți în ultimii ani nu a găsit gestionare la nivelul clasei politice, ci a lăsat populația pradă crizei de comunicare, diferențelor culturale și de capacitate financiară, creând premisele rasismului, naționalismului exacerbat, a fundamentalismelor dar și terorismului. Iar politicienii, în loc să răspundă printr-un set de măsuri concrete și eficiente, au preluat nemulțumirile populare spre a defila cu ele în mari mitinguri electorale sau în presă. Guvernarea s-a transformat în contemplarea supărărilor și a talentului de a pune pe seama celorlați toate neîmplinirile noastre. Ne putem întreba daca nu cumva și-au dorit aceste crize pentru a avea și ei un discurs și o șansă de a ajunge la putere.

Scorul mare obținut de Marine Le Pen, în primul tur al alegerilor din Franța, nu este doar meritul ei! Este dimpotrivă, criza doctrinelor politice în a articula soluții, teama politicienilor de a implementa reforme și, mai ales, lipsa de comunicare între conducători și societate. Cunoscutul avertisment machiavellian precum că prințul nu trebuie să spună poporului argumentele deciziilor sale, este de multă vreme uzat moral tocmai de evoluția societăților și a mijloacelor media. Și totuși, Jaroslaw Kaczynski crede că suferința pierderii fratelui în accidentul de la Smolensk poate  subordona toată politica Poloniei, indiferent de consecințe; orgoliul lui Victor Orban aproape că a divizat țara în cei care îl urmează și care, în fața avertismentelor de la Bruxelles, vorbesc mai curând despre Hexit și cei care, din varii motive, doresc menținerea țării în clubul european; naționalismul e mai cool, mai incitant decât rațiunea, peste tot în Europa, timp în care la frontierele ei se organizeaza amenințări serioase: autoritarismul spre dictatură în Turcia, peste 60 de „de convoaie umanitare” transportate de Rusia în estul Ucrainei, continua politică de exterminare a tătarilor din Crimea, naționalismul revenit la putere în Serbia.

Donald Tusk avertiza că întreaga moștenire tocmai aniversată se poate pierde într-un moment de neatenție. Doar un central european poate trăi cu teama că, oricând, răul este reversibil (cf. Milan Kundera)! Pentru ceilalți europeni, timpul este unul liniar, aglutinând la întâmplare evenimente, persoane, spectacole pentru uz propriu, imediat. Momentul numit de Tusk a fost bifat! Încet, dar sigur, ne vom întoarce fiecare la casele noastre, cu mai multe frustrări, cu o mai acută senzație de ratare, cu încă un episod neîmplinit. Încă nu avem lideri europeni, ci doar politicieni locali, de moment. Europa mai are de așteptat, dar nu știm dacă și timpul mai are răbdare.

LĂSAȚI UN MESAJ