„Decrețelul” care a murit din dragoste

387

Îl chema Paul. Copiii din vremurile acelea îl strigau Pablito, după numele de alint al unui mare atacant italian, Paolo Rossi, firește.

Băiatul, care nu avea pe atunci mai mult de 14 anișori, vrăjea, ce-i drept, balonul prin curtea școlii acelui oraș mic, ușor provincial, al Banatului. Părinții săi erau oameni simpli, aproape săraci, fie și după standardele aiuritoare din anii de sfârșit ai socialismului ceaușist. Nu învăța strălucit la școală, dar nici prost nu era, fiind un copil intuitiv și plin de „daruri” de la natură.

Frumușel, destul de înalt pentru anii săi, îmbrăcat tot timpul pedant și curat (uniforma sa de la generală „sclipea” de curățenie și era călcată la dungă, precum costumul unei vedete de cinema!) Paul era băiatul cel mai îndrăgit, adorat, de-a dreptul, de fetele clasei sale și nu doar de acestea. Chiar și profesorii de la clasa lui îl îndrăgeau, în pofida faptului că nu se omora cu firea, când venea vorba de „munca cu cartea”.

Probabil că băiatul ar fi ajuns, după terminarea liceului, unul de tip industrial, desigur, un bun tehnician într-una din fabricile Caransebeșului, ori poate un mecanic auto priceput, cu ceva bani puși deoparte pe la mijlocul existenței sale, dacă ceva special nu intervenea, puțin mai târziu, în viața lui.

Momentul care schimbă destine i s-a întâmplat lui pe la sfârșitului anului 1987. Era prin noiembrie, mai precis, când frigul și bezna de început de iarnă aveau să se împletească cu burnița cenușie a comunismului delirant, hidos până la descompunere, al respectivului regim politic.

Paul devenise deja aproape un bărbat, la cei 18 ani ai săi, maturizat mai devreme decât colegii de școală, dar mult mai arătos, firește, în comparație cu copilul din urmă cu patru ani. Băiatul care putea seduce orice fată frumoasă din liceul pe cale să-l absolve se îndrăgostise subit și năprasnic tocmai de o adolescentă de vreo 17 ani, de la un alt liceu din oraș, Sigrid, pe numele ei.

Fată de șvabi cărășeni, înaltă, desigur că blondă, cu un păr lung și cu ochi albaștri, Sigrid îl iubea și ea enorm.

Povestea lor de iubire a durat vreun an de zile, după care mâna lungă a destinului și-a „luat porția” cuvenită.

Anume, prin vara fierbinte a anului 1987, părinții fetei au primit, pe neașteptate, dreptul de a imigra în Germania. Asta s-a petrecut la mai bine de cinci ani de când familia depusese actele pentru a părăsi România.

Șvabii noștri aveau să-și ia, prin urmare, zborul spre Stuttgart, în urma lor rămânând doar lacrimile fetei îndrăgostite de flăcăul frumușel și plin de „daruri” din Caransebeșul încă germanizat.

Nimeni nu a mai știut nimic apoi de soarta celor doi tineri speciali și atât de îndrăgostiți, dar un detaliu avea să le sară în ochi celor care până nu de mult erau apropiați de aceștia: dispariția lui Paul din peisaj!

La câteva zile după plecarea fetei în Germania, doar câțiva au remarcat dispariția băiatului din oraș.

O vreme, nici măcar bieții săi părinți nu au știut nimic despre el, apoi, într-o noapte rece și urâtă de noiembrie, au aflat ce se întâmplase cu copilul lor frumos ca un Adonis și dăruit cu destule cadouri, până la acea clipă, de Cineva, acolo sus, în văzduhuri.

Băiatul lor murise împușcat de „dulcele glonț al patriei” pe când încerca să treacă, în bezna nopții de iarnă, frontiera cu Iugoslavia.

Trupul sfârtecat de gloanțele grănicerilor, ei înșiși niște copii de aceeași vârstă cu Paul, fusese găsit pe fâșie, la câteva sute de metri de punctul de frontieră de la Jimbolia.

Iubirea sa netămăduită pentru Sigrid l-a ars atât de tare pe Paul, încât nici măcar moartea nu l-a speriat îndeajuns ca să-l oprească din lunga sa călătorie destinată reîntâlnirii cu frumoasa fată de șvabi bănațeni.

O moarte oarecare, pesemne, a unui „decrețel” al regimului politic, dar, totuși, o moarte brodată în „firescul” unei epoci în care viața nu valora, nici ea, aproape nimic.

LĂSAȚI UN MESAJ