E primăvară și nimic mai acasă decât iarba verde. Totuși, suntem mereu surprinși când, „peste noapte”, totul înverzește.
„Peste noapte” fiindcă uităm că Mama Natură — Bunica, Mamaia Natură, după cum, îngrijorați, ne anunță specialiștii — își pregătește din timp împrospătarea. Cu modestie și minuțiozitate, ca o primăriță pedantă. Își face ordine în instituție, umblă la organigramă, rezolvă problemele de personal, face lucrurile să meargă în interior ca să fie bine afară. Și, deodată, afară, după multă muncă anodină înăuntru, frumusețea izbucnește cu putere, învingând griul mohorât ce părea etern. Iar nouă, celor de dincolo de laboratoare, nu ni se cere nimic altceva, în afară de credință. Credință în bine și în frumos, dar și puțină răbdare și deschidere oculară. Ca să ni se amprenteze splendoarea ce va să vină pe suprafața retinei și să nu uităm că Granny Nature stă de strajă patriei. Însă istoria ne contrazice.
Când scriu aceste rânduri se împlinesc 19 ani de la un eveniment strict legat de renaștere. De primăvară, dar și de Mama Natură Umană.
În 29 martie 2003, echipa națională de fotbal a României întâlnea Danemarca, pe „Lia Manoliu”, într-o partidă din preliminariile Campionatului European. Ce-a fost însă pe „plaja” de la București, 2–5, pălește în fața a ceea fusese până atunci. Adică până la primul fluier al arbitrului spaniol Gonzáles.
Pe scurt: în 12 octombrie 2002, reprezentativa lui Puiu Iordănescu pierdea cu 1–0 acasă, în Ghencea, întâlnirea cu Norvegia, din aceleași preliminarii, Euro 2004, Portugalia. Pierdea nu neapărat pe teren, ci pe noroiul de pe teren. S-a jucat pur și simplu într-o mlaștină. Iar capii federației, ai ligii se hotărăsc să intervină la Guvern pentru refacerea gazonului de pe fostul „23 August”. Aici intervin doi „Adrieni”, Năstase, premierul țării, și Oprișan, fratele baronului PSD, Marian, pentru binele celui de-al treilea, Mutu, și în numele nostru, al tuturor. Inclusiv în prenumele meu.
Așadar, firma lui Adrian Oprișan se ocupă de schimbarea gazonului de pe „Lia Manoliu”. Și o face cum nu se poate mai… natural. În preajma jocului, cu zile, ba chiar cu ore, cu minute înainte de startul meciului suntem asigurați, prin toate canalele de comunicare, că iarba va izbucni la primul fluier al arbitrului. Sunt chemate să confirme acest miracol pentru noi, profanii, respectiv acest fenomen firesc pentru horticultori voci științifice ale unor autorități în domeniu. Rezultatul e nul. Niciun fir de iarbă la ora întâlnirii cu hamleții. Doar nisip vopsit în verde. Adrian N. se zice că de rușine nu ajunge la stadion, Adrian M. dă un gol care nu schimbă în verde albastrul deja trist din ochii Alexandrei Dinu, iar Adrian O. recidivează în 2011, când, pe 200 de milioane de euro, îmbracă terenul de pe Arena Națională pentru inaugurarea cu Franța. Și îl îmbracă pentru o singură seară, fiindcă gazonul lui dispare odată cu trecerea minutelor noastre în compania cocoșilor galici.
În fine, momentul plajei din 2003, de pe Stadionul Național, e reținut de istoria fotbalului nostru. Însă eu cred că merită reținut de istorie în general. De istoria mare a României, fiindcă, dacă Mama Natură, „râul, ramul”, ne-a stat de strajă, Mama Natură Umană a făcut-o mai mult de vrajă. Și spun asta fiindcă de curând am recitit un bilanț de etapă, redat într-un amplu interviu, al liderului unui oraș important al țării — vă las pe dumneavoastră să ghiciți despre cine e vorba. Un bilanț din care am desprins importanța lucrului bine făcut în interior pentru prosperitatea exteriorului. Prosperitate care va izbucni peste noapte, surprinzându-ne pe toți, după ce vor fi însă temeinic puse la punct lucrurile în casă. Logic, nu? Dar care e data și ora la care ni se va înverzi viața și ne vor înflori visele? Nu de-alta, dar „soarele-i sus pe cer” și așteptăm un semn și de la mama noastră de natură umană!
