16.2 C
Timișoara
vineri 1 martie 2024

De veghe în Casa Artelor

Nu știu cum s-o fi numind plăcerea de a atinge, mângâia pereții, dar ea există. Cândva, cu destul timp în urmă, într-un documentar de televiziune, o domnișoară zbura mii de kilometri ca să mângâie un zid catalan ori unul flamand. Cred că adormisem cu televizorul aprins, iar imaginea ei, vecină cu visul, mi-a rămas întipărită în minte. Mai bine spus, zugrăvită.

Nu știu nici dacă sunt fresca unei asemenea dependențe ori dacă dopamina mea e dată sau nu cu lavabilă de-o vreme — de prea multă vreme ca să nu ceară o mână proaspătă. Una care mi s-a întins în primăvara aceasta, într-un birou din Casa Klapka (a Artelor — scuzați a-ul lung). Dar nu e frumos să dai din casă prea mult, chiar dacă, fiind a Artelor, casa ar trebui să fie darnică, generoasă. Până unde? Până la sacrificiu!

Fiind însă (ori mai ales) sediul Inspectoratului pentru Cultură Timiș, discreția e nu numai un act de bună creștere, ci și unul de… curaj. Chiar așa, fiindcă numai ideea de instituție publică, de inspectorat poate deochea ochiul care vede.

Gândul că pentru o perioadă voi sta sub castanul din curtea Casei Artelor, de veghe în Galeria Pygmalion, mi-a dat însă aripi să mă îndrept spre Piața Unirii — altfel, doar locul meu de taină mai degrabă serile. Și am făcut-o fără ezitare, chiar dacă penele aripilor au început, pe zi ce trecea, să se transforme în fire de păr de pensulă.

Nu, nu vă gândiți că sunt zugrav! Sau, și mai și, că am fost contractat ca maistor de această instituție. N-am avut eu norocul ăsta financiar! Dimpotrivă, mi s-a contractat pur și simplu timpul — adică nimic mai mult sau, la fel de bine zis, totul. Fiindcă dacă un prieten, artist plastic, îmi spunea, vizitându-mă sub castanul de pe Augustin Pacha 8: „aici nu vei îmbătrâni niciodată”, în scurt timp mi-am dat seama, ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, că drumul meu spre casă, fără o „stație” la Gerovitalul de pe Lucian Blaga, poate fi ultimul.

Și până la urmă a venit ultimul. Adică cel fără întoarcere la Casa Artelor — Ana Aslan a făcut și ea ce a putut; nu-i putem însă cere, astăzi, aceleași minuni ca-n anii ei de glorie.
Apropiații mei, cei foarte apropiați — și îi rog să nu se supere că dau din casă, dar dau din casa mea — știu că atunci când pun mâna pe trafalet lucrurile stau rău. Și și mai rău dacă încep să caut șpaclul sau gletiera. Ceva, cineva m-a rănit, iar barurile de pe Eugeniu de Savoya sunt deja ca aspirina la pneumonie. Și sigur că au fost îngrijorați auzind sunete metalice în rucsacul meu „de galerie”. Unde, încet și sigur, au început să înlocuiască până și laptopul.

Și cam așa s-au scurs lunile contractate de mine cu frumoasa Casă a Artelor, căreia drept unică moștenire i-am lăsat câteva găuri în minus în pereți, un alb mai alb al galeriei și scenei și un galben mai galben pe zidurile curții interioare. Mai cu seamă în dreptul pubelelor de la intrare, care, bănuiesc, precum fenomenele naturale, și-au făcut în continuare treaba, erodând peretele de care stau lipite.

Însă știți care e avantajul zugrăvitului? Statul cu fața la perete — o penitență pe care, școlar fiind, am avut șansa să o cunosc. Azi, pot să spun chiar norocul, fiindcă a sta cu fața la perete însemnă, totodată, a sta cu spatele la oamenii din jur. Ceea ce, în cazul Casei Artelor, e foarte înțelept.

P.S.: Acest text are rolul de a șpăclui o stare. O stare a Casei Artelor (artele având, printre altele, și rolul de a se ocupa cu stările) ce mă duce cu gândul la două versuri dintr-un poem primitiv — al unei populații de pe o insulă din Pacific: „Zeul e sus, omul e jos —/ „fiecare cu casa lui”. Iar dacă am scris aici cu cerneală aproape simpatică, e pentru că nu-mi lipsește lămâia după stagiul între funcționarii publici culturali de acolo. Dar nici optimismul — cerneala de inimă albastră de acum se poate înnegri. Până atunci, rândurile de față servesc suprasemnatului ca terapie alternativă la cum s-o fi numind dependența (pe care nu o mai caut răscolind internetul) deja amintită. Așadar, nu încercați asta acasă! Și nici în Casa Artelor.

 

Alte subiecte :

Polițiștii locali au dăruit mărțișoare doamnelor și domnișoarelor în mijloacele de transport, în piețe, în zona Cetate și în trafic!

Polițiștii locali au adus, astăzi, de 1 Martie, un strop de bucurie doamnelor și domnișoarelor din Municipiul Timișoara, împărțind simbolul primăverii, mărțișorul, în mijloacele...

Internaționalizarea „intelighenției” românești. Cazul universitarilor juriști

Curentele care circulă prin mediul academic autohton sunt, în egală măsură, stranii și ridicole. Se răspândește tot mai profund între universitarii umaniști și, în...

Citește și :