De ce trebuie să moară bătrânii

4551

Un Bătrân e un animal carnivor. O tarantulă ce otrăvește sistemul de pensii. O antologie niciodată răsfoită a singurătăților ultime. Poate mai degrabă Un Depozit Universal al Despărțirilor: de trecutul mereu ce se foarte îndepărtează, de copii, de nepoți, de părinți, de cele frumoase și de celelalte, cum ar fi întristatele din adânc.

De fapt, unii vorbesc și scriu că un Bătrân ar fi fost dintotdeauna, din mezozoic, un/o balenă-elefant-mamut-dinozaur umplut cu prejudecăți și reumatisme. Sau, cine știe, un tonomat cu replici din filmele proaste (color) atât de perfecționat pe scara evoluției îmbolnăvirilor fericite încât consumă Medicamentul dintr-odată, prin respirație, ca de la sine, odată cu igrasia. Or, în cazul celor refugiați în Băile Senectutis într-un sejur all inclusive, direct cu apa de la rețea în care mereu așteaptă să se limpezească Apa Veșnicei Tinereți.

Unii — care i-au văzut, din greșeală, pe bătrâni cum așteaptă la debarcaderul de la Marginea Tocită a Norilor — spun că un Bătrân seamănă cu etichetele vechi de bomboane de lapte peste care, dacă privești cu atenție, în lumina de sârmă a zilei, vezi cum încă plutesc amprentele unei tinere morți. Sau poate ale morților tineri.

Alteori, în vremuri de unanime îngrijorări, un Bătrân este, prin excelență, chiar traficantul de naftalină ce colindă, la ore nepotrivite, parcurile unor stațiuni de odihnă recuperate, post mortem, de un stat absent și tăcut. Cum ar fi un Bătrân, ar fi un protagonist anonim și supus al Inutilităților de Prisos? Probabil, însă eu, imediat, vreau să adaug despre întâmplarea, la fel de reală, că un Bătrân poate fi și un foarte folositor fost frigider (Fram) recalificat în atelierul rudelor de la țară, sărace, pe post de colivie de nurci.

Cineva, o persoană tânără și voioasă, cu pânzele credulității biologice întinse la maximum, a descris un Bătrân renunțând la pungile lui colorate, din plastic nereciclabil, în favoarea unei comunități peste care, din neatenție, în noaptea de Înviere, se prăbușise jumătate de munte cu tot cu poiene, brazi, iarbă, licheni, muguri, vânat de dimensiuni mici. (Da, muguri, fiindcă asta s-a întâmplat într-o primăvară când Promisiunile se reîntorc din Țările Calde sub forma unor rândunele nălucitoare,-n zig-zag.)

Cine știe, poate că povestea asta despre „Ce e, în cele din urmă, doar un Bătrân?” neliniștește mai toată lumea și, așa cum fac și eu în acest text, încearcă să răspundă cât mai departe de prezența asta amețitoare a privilegiilor Morții.

Desigur — gaudeamus igitur —, un Bătrân e și o poveste din care nu lipsesc mici amănunte, happy-end-uri, seri liniștite și dimineți molcome, fericiri la tot pasul. Toate însă în nu mai mult de 1000 de cuvinte vii, deci aievea. Ce ar fi trebuit spus-trăite, cu exactitate, Atunci.

Dar dacă un Bătrân nu poate sta, între tinerețe și umbră, astfel încât să nu se înalțe, prea timpuriu, ca un balon ușor, peste Toate?

Și cum să distingi, așa, fără nicio tăgadă, un bătrân de Bătrân?

Decât prin acest plin: când moare, el moare de viață cu toate zilele cheltuite.

LĂSAȚI UN MESAJ