Ionuț Mareș, absolvent al Facultății de Jurnalism-Engleză, din cadrul Facultăţii de Ştiințe Politice, Filosofie și Ştiințe ale Comunicării a Universităţii de Vest din Timişoara, este critic de film și jurnalist la Ziarul Metropolis și Film in Frames. Ca selecționer la mai multe festivaluri de film din România, printre care și Ceau, Cinema! din Timișoara, și literat în arta cinematografică, Ionuț Mareș dezbate impactul pandemiei asupra industriei filmice, precum și schimbările ireversibile provocate de necesitatea adaptării la noua normalitate.

— Cum arată o zi de muncă din viața unui critic de film? Există necesitatea de a modifica ritmul productivității, de a se adapta la situația pandemică actuală, ori spațiul jurnalistic se poate considera mai degrabă scutit de grelele încercări ale acestei perioade?

— Aș începe cu partea a doua a întrebării și aș zice că s-a schimbat destul de mult activitatea, din momentul în care a început pandemia. Şi asta pentru că s-a dat peste cap întregul sistem, care obişnuia să însemne premiere, festivaluri, lansări de filme. Lucrurile acestea s-au oprit în mare măsură, aşa că a trebuit să mă adaptez şi eu. Până la pandemie lucrurile funcţionau în felul următor: lansarea unui film în cinematografe era precedată de o proiecţie pentru presă. De cele mai multe ori, scriam câte o cronică, iar dacă filmul mă stimula suficient de mult, făceam și un interviu cu regizorul. Apoi, erau și festivalurile de film la care mergeam şi despre care scriam.

În momentul în care s-a oprit circuitul acesta, a trebuit să ne readaptăm. Ne-am mutat cu toţii în online. S-au schimbat și prioritățile jurnaliştilor şi criticilor. S-a pus mai acut întrebarea: „Despre ce să scriu?”. Începi să cauţi pe platforme filme despre care consideri că merită scris. Dintr-o dată au apărut însă o multitudine de posibilități. Nu mai era dependența de lansarea în cinematografe.

Unele festivaluri s-au oprit. Altele au fost mutate online, iar asta a venit şi cu un avantaj: poţi să participi, astfel, la câte un festival la care, altfel, poate ţi-ar fi fost greu să ajungi. În același timp, însă, dispare întreaga atmosferă de festival şi, implicit, scade şi interesul de jurnalist şi de critic. Cel puţin aşa a fost în cazul meu.

Ca să rezum, s-a schimbat destul de mult rutina de până la pandemie. Ca toată lumea, a trebuit să mă readaptez. Au fost și părți bune. Nemaifiind atât de dependent de noutăţi, am văzut mai puține filme. Aşa că am avut timp mai mult să citesc, inclusiv cărți de cinema, despre care am şi scris mai mult. Apoi am putut să mă îndrept și spre altfel de interviuri, pentru care, în mod normal, nu aș fi avut timp, cu oameni cu care nu aș fi avut, probabil, oportunitatea să stau de vorbă, pentru că eram prea ocupat cu noile lansări.

— Care este procesul criticului în conturarea unei analize? Ce criterii urmează a fi luate în principal sub observație? Cât de mult se poate menține o obiectivitate în recepție, sau, dimpotrivă, se recomandă apelul la subiectivitate? Și cum se poate face auzită vocea criticului în amalgamul în continuă creștere de păreri distribuite, predominant, pe platforme digitale?

— Mai firesc ar fi să spun că sunt cronicar de film, în sensul în care nu fac analize. Scriu texte teoretice, eseuri doar în mod excepţional şi niciodată satisfăcut de rezultat. Mă ocup de jurnalism de cinema, care implică cronici scurte, în special despre filme nou apărute, interviuri, relatări de la festivaluri.

În scrierea unei cronici porneşti, evident, de la alegerea filmului. Dacă poţi să ai luxul, libertatea de a alege, de a nu fi nevoit să scrii despre filmele mainstream, despre care se discută cel mai mult, este perfect. Eu încerc cât pot să îmi îndrept atenţia spre filmele mai „mici”, despre care se discută mai puțin, predominant filme românești, dar care pot fi totuși ușor de găsit, pentru că e important să intri într-un minimal dialog cu cititorul.

Important este să găseşti o formă de a scrie fără a dezvălui prea mult din poveste, dar livrând, în acelaşi timp, informațiile importante, care să te ajute în argumentări. Ideal este ca observaţiile să fie concentrate pe limbajul cinematografic, pe regie, pe viziunea autorului. Apoi, sigur, contează, într-o anumită măsură, şi inspiraţia în scris — iar aici cred că mai am mult de lucrat.

Discuţia despre obiectivitate este veche, lungă. Ce înseamnă obiectivitate? Cel care scrie nu trebuie să își impună gusturile asupra filmului văzut şi comentat. Trebuie să încerce să fie, pe cât posibil, deschis la viziunea regizorului, să îi înţeleagă intenţiile şi să judece producția în funcţie de asta.

Totodată, contează şi publicația pentru care scrii. Abordarea, în cazul unei reviste dedicate unui public larg, e diferită de abordarea în publicaţii de specialitate, nişate.

Însă, dincolo de toate astea, criticul trebuie să-şi asume o anumită viziune asupra cinematografiei. Nu înseamnă, evident, a respinge a priori unele propuneri cinematografice. Dar, dacă simte că sunt cinice, oportuniste, sau dacă e vorba de manierism, de un anume cinema lipsit de vitalitate şi de deschidere spre celălalt, criticul trebuie să ia poziție, să spună lucrurilor pe nume. Eu îmi asum încercarea de a susține un anumit tip de cinema mai riscant, mai fragil. Încerc să fac mai vizibile astfel de filme, în special în cazul celor româneşti. Poate acest rol al criticului e mai important decât altele.

— Sunteți selecționerul festivalelor Ceau, Cinema! din Timișoara și Anonimul IFF. Pe ce vă concentrați la momentul alegerii filmelor?

— Totul depinde de specificul festivalului. La Festivalul Ceau, Cinema! de la Timișoara mă ocup în principal de competiția de lungmetraje europene realizate de regizori din țări cu minorități tradiţionale în regiunea Banatului. Asta limitează din start aria de selecţie. Mă uit după filme care au potenţialul de a stârni diverse reacţii în rândul publicului, care, eventual, îi pot determina pe unii spectatori să-şi chestioneze ideile legate de cinema. Însă, în esenţă, contează ca filmele să fie bune, după criteriile mele, bineînţeles.

La Anonimul… mă ocup de competiţiile de scurtmetraje — româneşti şi internaţionale. Încerc să găsesc un anume echilibru între diverse stiluri şi propuneri. Şi mă gândesc şi la publicul festivalului, şi la locul în care se văd filmele.

Evident, e posibil ca publicului să nu-i placă propunerile tale. De aceea, am emoţii de fiecare dată când se proiectează filmele pe care le selectez. E un soi de test. Şi e o responsabilitate — oamenii îşi iau din timpul lor pentru a veni să vadă ceva ce le propui tu, cu speranţa de a intra într-un dialog. Încerc să mă achit cât mai onorabil de această responsabilitate.

 — Cum se prezintă interesul citiorilor pentru analiza filmică? 

— De când s-a fost modificat peisajul mediatic, prin cvasi-dispariţia rubricilor culturale din cotidienele şi site-urile de ştiri generaliste, vizibilitatea criticilor a scăzut. S-au dus vremurile, cel puţin la noi, când un critic celebru şi versatil, ca Alex Leo Șerban, putea să scrie cu dezinvoltură pentru reviste precum Dilema, Observator Cultural sau Idei în Dialog, dar şi pentru câte un tabloid sau pentru publicații glossy. E foarte greu să mai ajungi la zeci de mii de cititori cu o simplă cronică de film. Iar publicul pare mai degrabă în căutare de informaţii şi mai puţin de texte critice. În același timp, însă, poate s-a câștigat o mai mare libertate, în sensul în care, scriind pentru site-uri şi publicaţii nişate, adresate unui public mai restrâns, poţi aduce în atenţie lucruri care în mod normal ar fi ignorate.

Însă vizibilitatea depinde uneori şi de conjunctură. Dacă oferi ceva de care cititorii se întâmplă să fie interesați într-un anume moment, poţi ajunge la un public mai mare. De exemplu, recent am realizat un interviu substanțial cu Radu Jude, şi pentru că a apărut chiar în ziua când s-a anunţat că filmul său Babardeală cu bucluc sau porno balamuc a câştigat Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin, interesul cititorilor a fost, foarte probabil, mai mare decât de obicei.

— Cum considerați că s-a adaptat universul cinematografic la situația pandemică și cum vedeți viitorul cinematografiei? Se observă un câștig al comodității vizionării filmelor pe platforme digitală, sau considerați că, odată cu redeschiderea cinematografelor, cu posibilitatea organizării festivalurilor de film, interesul și pasiunea celor care au fost nevoiți să aștepte atât va crește numărul spectatorilor?

— Citeam recent, în revista franceză Cahiers du Cinéma, un dosar despre cum schimbă streaming-ul cinema-ul. Aceasta este și discuția de pe buzele tuturor: în ce fel se vor schimba modurile de producție, de difuzare şi de vizionare ale filmelor? Este posibil ca perioada actuală, acest moment de cotitură, să fi accelerat unele procese deja în derulare, cel mai important fiind avansul platformelor, care modifică modul în care se consumă cinematografia. Cu siguranță, vor fi urmări pe termen lung. Discuția este dacă se vor mai vedea filme la cinema. Concluzia care pare să iasă în evidenţă este că lumea va mai merge la cinema, dar s-ar putea să o facă mai rr și într-un număr de spectator mai redus.

Însă, chiar dacă platformele sunt în expansiune, deocamdată nu reprezintă o alternativă sustenabilă pentru producţia cinematografică. Până acum, industria de film s-a susţinut prin vânzarea de bilete individuale în cinematografe, în toată lumea. Cert este însă că platformele s-au dezvoltat foarte mult și, automat, se schimbă obiceiul de consum. După mai mult de un an de urmărit filme exclusiv din confortul canapelei, s-ar putea ca mersul la cinematograf să pară mai greu. Va fi cu siguranţă mai scump. Totuși, zona cinefiliei, a oamenilor care căutau și înainte festivaluri şi filme de autor, s-ar putea să se susţină în continuare şi să atragă public. Cred că vom asista la un amestec: filme care se vor lansa parţial în cinematografe, parţial online.

Riscul în privinţa marilor platforme e de alt tip. S-ar putea ca ele să înceapă să arate tot ca marile studiouri hollywoodiene şi să ducă la o uniformizare a modului de a spune povești, cum putem observa și în asemănările dintre producțiile Netflix. Automat, apare și riscul ca publicul să se familiarizeze doar cu un anume tip de filme, să nu mai fie dispus să intre în contact şi cu alte forme de cinema, pentru că se lasă pe mâna algoritmilor care fac recomandări automate. Ce lipsește, momentan, în streaming este ideea de curatoriat.

— Să ne întoarcem pe plan local: cunoașteți modalitățile de adaptare ale filmului românesc, intențile acestuia de viitor?

— Filmul românesc se confruntă, de mai mulţi ani, cu câteva probleme mari, legate între ele. Mă refer în special la filmul de autor, de festival.

Pe de-o parte, nu are o imagine prea bună în rândul publicului larg din România. Şi nici nu adună prea mulţi spectatori. E drept, acest lucru este legat de faptul că nu există atât de multe cinematografe pentru astfel de filme, aşa încât ele să ajungă la un public mai larg. Sălile multiplex din malluri primesc cu greu filme românești şi cu costuri destul de mari. Ideal ar fi o rețea de săli de cinema în cât mai multe oraşe, dedicate exact acestui tip de cinema. Acum mai mulți ani a fost chiar dezastruos, după ce a falimentat rețeaua R.A.D.E.F., când s-a închis aproape tot. Între timp au început să reapară săli modernizate, trecute în administrația primăriilor, dar încă sunt foarte puține. Pe de altă parte, există eterna problemă de finanțare. Pandemia a agravat, desigur, toți acești factori, filmul românesc nou pierzând aproape în totalitate contactul cu publicul. Desigur, multe filme din ultimii ani au ajuns pe platforme precum Netflix sau HBO Go, iar asta le-a ajutat să ajungă la un public mai larg.

Apoi, timp de mai mult de un an, nu a existat nicio sesiune de finanțare a Centrului Naţional al Cinematografiei pentru noi proiecte, în timp ce alte țări europene au sprijinit consistent industria filmului. Abia recent a fost anunțat un nou concurs de proiecte organizat CNC. Ştiu că s-au turnat mai multe filme în pandemie, cu respectarea condiţiilor impuse de situaţia sanitară, ceea ce înseamnă costuri mai mari pentru producători. În acelaşi timp, multe filme, aflate în diverse faze de lucru înainte de pandemie, au fost finalizate și sunt în așteptarea lansării la festivaluri şi în cinematografe. Probabil că, odată cu redeschiderea sălilor, va exista o ambuscadă a premierelor, care se vor „lupta” pentru acelaşi public restrâns. Filmul românesc se află, oricum, într-o stare fragilă, care nu trebuie uitată, în ciuda succeselor recente ale unor filme precum Colectiv, de Alexander Nanau, şi Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, de Radu Jude. Nu trebuie însă căzut în capcană. Aceste premii nu trebuie să acopere nevoia unei discuţii reale despre cum pot fi soluţionate problemele sistemice ale cinematografiei românești.