Nu orice viață e un posibil roman. Mai toate sunt comune, liniștite, lipsite de întâmplări care să le scoată din obișnuit. Însă chiar și dacă majoritatea oamenilor ar avea niște vieți senzaționale, ce ar putea constitui „carnea” unor cărți, sunt rari cei care să le (tran)scrie. Pare că se scrie mult, însă numărul literaților e incomparabil mai mic decât al… restului lumii. Apoi, prea puțini avem șansa să stăm față în față cu un scriitor, să îi povestim propria noastră existență, iar el să exclame: erou te fac!
Am avut norocul să fiu martorul unei astfel de întâlniri, între un romancier de primă mână și un om cu o viață nemaipomenită. Am avut privilegiul să ascult și eu povestea Zairei Manta și să citesc, apoi, romanul lui Cătălin Dorian Florescu, cel care a transformat-o pe timișoreanca fugită la sfârșitul anilor ’60 din România înspre SUA și reîntoarsă, le senectute, în anii 2000, în capitala Banatului, într-o eroină. Cătălin a intuit imediat că viața ieșită din comun a celei care s-a născut într-o gară din Oltenia, care a fost păpușăreasă la Teatrul pentru copiii din Timișoara, care s-a măritat, foarte tânără, cu un homosexual celebru, despre a cărui orientare sexuală și-a dat seama, totuși, la scurt timp după ce a zis Da, care era turistă în Praga tocmai când rușii au invadat Cehoslovacia, în ’68, care, alături de partenerul și de fetiția ei, a… forțat granița, a ajuns în Austria, iar de acolo în America, la Washington, unde spectacolul vieții a continuat și mai și, e un excelent subiect.
Ca să poată scrie romanul Zaira, autorul – elvețianul de origine română, Cătălin Dorian Florescu (și el plecat, în anii ’80, la vârsta de 15 ani, din țara natală) a fost să vadă locul nașterii personajului său, dar și în capitala SUA, ca să intre în atmosfera orașului în care femeia a trăit patru decenii. Cartea – scrisă și apărută, inițial, în limba germană, în 2008 – nu este o biografie a Zairei Manta, ci o operă de ficțiune bazată pe realitate. Ea a fost tradusă în mai multe limbi, inclusiv în românește, în 2010, de către Mariana Bărbulescu, și publicată la editura Polirom. La lansarea de la Timișoara a cărții, Zaira a stat în primul rând și i-a șoptit ziaristei Lavinia Bălulescu: „Mă simt ca o găină care a făcut un ou de aur. Cartea se potriveşte cu firea mea, în mine trăieşte un samurai. Ferească Dumnezeu să fie stârnit!”
De fapt, doamna, ce avea peste opt decenii, asta era: un samurai. Care, întors, în țara natală, voia să trăiască în codul onoarei, să facă bine oamenilor din jurul ei, dar și necunoscuților, să taie răul atunci când el exista. Doamna Manta, pe care am întâlnit-o de mai multe ori și cu care am stat de vorbă pe îndelete, avea o mulțime de planuri, de parcă era la începutul vieții. Voia să recupereze proprietățile familiei ei (una de boieri bogați), să facă o fundație culturală, să ajute oamenii nevoiași, copiii cu probleme etc. Călătorea prin țară, mergea în America, se întorcea, schița noi planuri, organiza expoziții de artă, îl avea în grijă pe poetul Traian Dorgoșan, dragostea ei din tinerețea timișoreană. Era de o vivacitate admirabilă, era curioasă, bună ascultătoare, dar și mare povestitoare, gata tot timpul să întreprindă ceva.
Ca să nu-i distragă atenția de la ale ei cu un mărunțiș, cum e moartea, Dumnezeu a păstrat-o, începând din noaptea de 19 august, în somn. Căci Zaira este, prin norocoasa ei întîlnire cu scriitorul și prin modul excepțional în care și-a trăit viața, nemuritoare.