Cucu-bau cu Semafor Împărat

309

Abia acum câteva zile mi s-a trezit instinctul de cloță. Una fusiformă, din fericire pentru locul în care mă aflam, dar, totuși, cloță. Fiindcă instinctul de care vorbesc mi s-a trezit pe refugiul trecerii de pietoni de pe Bogdăneștilor. „Și nici nu-i rău să ai certificat de naștere de intersecție dintre două căi (a doua e, bineînțeles, Circumvalațiunii, n.r.), dragă instinct!”, mi-a venit să strig. Să urlu, cu mașini, ba chiar și cu tramvaie, în fața și-n spatele căruciorului în care era fiică-mea. Iar silueta mea de cloță de Lacul lebedelor mi-a sărit în ajutor. M-am făcut și mai subțire decât sunt în realitate: un tată admirabil, ce-și plimbă copilul de 10 luni cu căruciorul. Admirabil, admirabil, dar cât de nervos! Nervos ca să nu fie speriat.

Dar ce făcusem să ajung acolo? Mai nimic. Adică aproape nimic. Pentru că, de fapt, făcusem eu ceva. Nu, nu ratasem startul de pe trotuar! Sunt bine antrenat, îmi știu orașul, am experiența solitudinii în cursă. Pierdusem însă zecimi de secundă esențiale la trecerea peste șinele de tramvai. Păcat de novice, pentru un alergător pe trecerea de pietoni singur. Dar nu pentru un conducător de landou. Care, măcar de dragul propriului copil, poate fi lăsat o clipă să piardă din ritm. Să aibă grijă de seninătatea vieții abia născute. De confortul ei, pe cât posibil. Așadar, am traversat cu o oarecare tandrețe (netradusă în inteiorul vehicolului) șinele. Și, în consecință, am pierdut cursa. Dar și siguranța următorului minut din viață — mai grav, din viața copilului. Noroc că e la vârsta binecunoscutului cucu-bau și se afla pe mod cucu. Vreau să spun: cu căciula trasă pe ochi. Așa că retina celei mici a rămas nepăsătoare față de coșmarul din jur: mașini trecând razant, care mai de care mai milimetric în raport cu entitatea noastră fragilă. Iar timpul s-a scurs ceva mai ușor pentru amândoi, fiindcă am avut inspirația să nu spun bau! până nu s-a făcut verde iar.

Verde stop! — era să zic cu gândul la copilărie, când nu știu de ce avea succes jocul ăsta. Verde semafor — aș spune acum, tot cu gândul la copilărie: la cea erudită (v. Verde Împărat). Pentru că, da, Semaforul e Împărat în Timișoara. Roșu sau Verde, ca-n povești, și n-ar fi minic rău în asta, dacă semaforul ar fi simplu semafor, nu semafor inteligent. (Sincer, nici împărații din basme nu mi se pare că mizau pe inteligență, ci mai degrabă pe bunătate.) Iar dacă ne oprim puțin în istorie, pe la Revoluția Industrială, mă și mir că semafoarele obișnuite nu le-au distrus pe cele noi, care le-au luat, pur și simplu, locul de muncă. Dar nu le-au lăsat pe drumuri — la semafoare, expresia a lăsa pe drumuri se interpretează pe dos față (sic!) de cum suntem obișnuiți! A lăsa pe drumuri un semafor e de bine, de foarte bine chiar, atât timp cât orice semafor are o familie acasă, adică pe galben intermitent ca bătăile inimii sale.

Dar la timpuri noi — și o spun cu trimitere directă la celebrul film al lui Chaplin —, semafoare noi. Inteligente — vorba unui prieten, de pe vremea când apăruse Omo inteligent: Ăsta nu e bun! Păi ce, e prost să spele!”. Cu alte cuvinte, în timpurile noastre, când sănătatea e prima religie a lumii, iar sportul Cântarea Cântărilor ei, timpul verdelui pietonal din semafor a cam trecut. Dar nu de tot, cum nici nu va trece. E însă scurt, tot mai scurt, încât aștept următoarea mișcare a sorosistilor care ne conduc: instalarea de piste de atletism pe trecerile de pietoni — în zonele mai sărace, de zgură, în celelalte, Mondo — pentru desfășurarea competițiilor de traversare a străzilor și bulevardelor în condiții optime.

Oricum, de când alergăm pe puținul verde ce ne e dat pe trecerile de pietoni, rata obezității a scăzut evident, iar numărul internărilor din cauza afecțiunilor cardiovasculare e mult mai mic decât înainte, pe vremea semafoarelor neinteligente, și-l depășește cu mult, în micime, pe cel redus de legea anti-fumat. (Parcă citez dintr-un studiu recent!) Iar în privința persoanelor cu dizablități — iertați-mi, vă rog, umorul negru, dar nu dacă e răutăcios și/sau cinic! — s-a constatat o creștere evidentă a numărului de paralimpici.

Deci, totul spre bine. Mai lipsește doar varianta pentru bătrâni și tați/mame cu landouri (cei cu cărucioare sport nu pot decât să-și pună la muncă vehiculul sau, măcar să-i onoreze numele). Și cum sunt gata să visez, ofer o soluție, dacă tot nu pot adormi pe verde: contruirea unei benzi de traversare speciale, după modelul celor pentru bicicliști), dotate, de o parte și de alta, cu semafoare-baby, la vârsta cucu-bau-lui. De o parte și de alta a ce?, mă întrebați. A locurilor de joacă pentru copii, desigur, că tot sunt acoperite cu pavele. Dar iată că adorm și tocmai am strigat bau! unui asemenea semafor-sugar. Și s-a făcut verde.

LĂSAȚI UN MESAJ