…cu aceeași prietenie, Virgil și cu mine

71

Există în viața fiecăruia dintre noi oameni cărora nu le vom fi niciodată suficient de recunoscători pentru ce și cât au făcut pentru noi. În viața mea și a familiei mele, doi asemenea oameni au fost monicii — Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.

La 24 iulie 1985, după o escală la Viena, până unde fusesem însoțiți, nu tocmai discret, de doi „băieți” în haine civile, ajungeam la Roma, unde aveam să stăm până la 5 august în nu tocmai glorioasa Pensione Dina, în așteptarea documentelor care să ne dea dreptul de a intra în Statele Unite.

Vlad Georgescu, pe care nu-l cunoșteam și care nu îmi datora absolut nimic, îl trimisese pe Cicerone Cernegura, corespondentul Europei libere în Italia, să ne întâmpine și să ne ajute în a ne descurca mai ușor.

După ce a aflat de la Cicerone și Lucia Cernegura că am ajuns, Vlad ne-a sunat de la München: „Bine ați venit. Acum pot pleca în sfârșit în vacanță. N-am vrut să plec, până nu v-am știut ajunși. Vorbim când mă întorc”.

Cum au aflat de la Vlad unde ne pot găsi, monicii ne-au sunat de la Paris. Peste câteva zile primeam de la ei un mandat poștal cu câteva sute de mărci. O fracțiune din ei i-am folosit spre a-i cumpăra Alexandrei prima „păpușă liberă”, căci de „acasă” nu ni s-a permis să plecăm decât cu o valiză de persoană — păpușa nu era inclusă.

În octombrie aveam să mă aflu la Madrid, la invitația premierului spaniol Felipe González, pentru a participa la congresul El Espacio Cultural Europeo, care s-a desfășurat sub auspiciile sale, bun prilej pentru a le mulțumi unor oameni ca André Glucksmann, Bernard-Henri Lévy sau Edgar Morin, pentru a fi semnat scrisorile prin care i se cerea lui Ceaușescu să-mi respecte dreptul la expatriere și să mă scotă de sub presiunea Securității.
În ediția sa din 19 octombrie, El Pais menționa și intervenția mea din care dădea acest citat: „… hay tantos modos de ser europeo como europeos existen. Mengele no fue menos europeo que Miguel Ángel.”

Nu voi uita niciodată momentul în care, aflați în holul hotelului Miguel Angel din Madrid, lui Paul Goma și mie nu ne-a venit să ne credem ochilor văzându-l intrând pe Mihai Botez care sosea din București — o imensă bucurie, o surpriză de proporții! Mai slab de înger, eu unul am izbucnit în plâns.

Cum n-am uitat nici reproșul pe care i l-a făcut Paul Goma lui Felipe González, la recepția de la Palatul Moncloa, în legătură cu sprijinul pe care stânga spaniolă i-l acorda dictatorului Nicolae Ceaușescu. González a răspuns prin a ne spune că sprijinul acela s-a cam risipit și că peste o vreme va avea și România o conducere de stângă onorabilă. Micul nostru grup s-a animat.

„Proorocirea” lui González a stârnit alte întrebări. Gazda a răspuns și la ele. A menționat și două nume. Unul circula de ceva vreme. Pe celălalt — eu, unul, îl auzeam pentru prima oară.

În decembrie 1989, când am urmărit prima revoluție televizată și zilele ce i-au urmat, când am văzut cine erau noii lideri, nu mi-am putut reprima un zâmbet — cele două nume menționate de premierul spaniol cu patru ani în urmă prinseseră… viață.
Întors în America, grijile de fiecare zi și-au reluat locul cuvenit. Pe acest fond, al nedumeririlor, greutăților, frustrărilor și reticențelor în fața multor șanse, îmi venea și scrisoarea Monicăi reprodusă mai jos în facsimil.

„Nu pune absolutul în cotidian”, îmi scria Monica. N-am ascultat-o. L-am cam pus. Și încă de prea multe ori.

Nu voi ști niciodată dacă prețul acestei lipse de înțelepciune nu a fost cumva exorbitant. Dar știu că mi-am achitat singur — cu imensa îngăduință a familiei mele, firește – „nota de plată” pentru deciziile pe care le-am luat.

Mai știu că monicii m-au iubit, chiar și așa, lipsit de înțelepciune, cum m-am arătat. Și pentru asta nu le-am putut fi niciodată suficient de recunoscător.

LĂSAȚI UN MESAJ