Criză ciclică pentru Banat

120

Am putut observa cu ușurință în această perioadă cât de fragilă este moneda noastră națională față de fluctuațiile principalelor valute, împinse și ele, de colo până colo de disputele și instabilitatea politică. Nu mai departe de actuala criză provocată de PSD, în aceste zile, când deja moneda națională a scăzut vertiginos față de principalele valute. Peste aceste evoluții sau mai degrabă ca un corolar al lor – omniprezenta criză, de care, iată, Europa și nu numai Europa, pare să nu mai scape. De aceea, am considerat necesar un excurs prin criza economică, privită ca un fenomen, pentru că interesul şi îngrijorarea vizavi de aceste evoluţii sunt substanţiale iar presa generalistă are de multe ori o abordare sumară sau axată pe alte legături, nu întotdeauna profunde, cu situaţia în sine. Tocmai de aceea, câteva elemente ce ţin de istoria crizelor mondiale, de recesiunea macroeconomică, de resorturile intime ale evoluţiilor sau involuţiilor economice, sunt necesar a fi explicate, pentru a vedea, până la urmă, în ce context ne situăm faţă de aceste fenomene care ne pot afecta serios viaţa şi cariera.

Aşadar, Timişul, Aradul, Caraş-Severinul, în orice caz, Vestul țării, în general, are de-a avea de-a face, cu grade diferite ale valurilor mareice declanşate de criză. Trebuie însă să observăm că nu orice insucces economic cu care avem sau vom avea de-a face, e generat de criză. Nu orice concediere, fie ea colectivă sau nu, se înscrie în aceşti parametri şi, în esenţă, nu totul e legat de criză. Teoriile economice moderne resping ideea unei teoretizări generale a crizelor economico-financiare, conform cărora acestea pot fi încadrate într-un model general valabil, considerându-se că fiecare criză financiară este unică, fiecare reprezentând de fapt un accident istoric, generat de factori specifici, într-o anumită conjunctură social – economică și politică. Conform acestor teorii crizele nu pot fi anticipate, astfel încât efectele negative ale acestora să fie aduse la un nivel minim. Cu toate acestea, istoria ne arată că, deşi crizele economico – financiare nu apar şi nu produc efecte în parametrii identici, ele sunt strâns legate de caracterul ciclic al proceselor economice. Deşi cauzele evoluției ciclice a proceselor economice nu au fost încă identificate, caracterul ciclic al acestora este evident. Ciclurile economice, indiferent că sunt pe termen scurt, mediu sau lung se compun din două faze – expansiunea şi recesiunea. În faza de expansiune are loc o creştere a eficienței economice, generată de introducerea în circuitul economic a unor inovații tehnologice semnificative, în timp ce în recesiune are loc o slăbire a resorturilor care au produs propulsia economică. Dacă ciclurile economice pe termen scurt (cu durata între 10 și 40 de luni) şi lung (aşa- numitele cicluri seculare, care durează între 40 și 60 de ani) se încheie cu perioade de recesiune caracterizate printr-o încetinire a creșterii economice, ciclurile decenale ( denumite și cicluri de afaceri, care durează de la 4 și 6 ani, până la 10 – 12 ani) se caracterizează prin prezența fenomenului de criză, în cadrul căreia cererea, producția, gradul de ocupare al forței de muncă, produsul intern brut, lichiditățile, scad în mod dramatic, iar nivelul de trai se înrăutăţeşte. Crizele economico-financiare au apărut încă din timpul Imperiului Roman, iar gradul lor de complexitate a crescut odată cu dezvoltarea societății capitaliste în general, respectiv odată cu configurarea economiei mondiale – începând cu sec. al – XVI – lea – și formarea relațiilor de interdependență între statele lumii, atingând un punct de maximă complexitate în actuala criză economico – financiară. În continuare, însă, vom aborda crizele economico–financiare semnificative din punct de vedere al spațiilor geo – economice afectate, precum şi al duratei și efectelor economice și politice pe care le-au produs.

Ca amploare teritorială, durată şi efecte economice şi politice, criza din anul 1929, cunoscută şi sub denumirea de Marea Depresiune, se consideră că până la momentul actual este cea mai severă. Marea Depresiune economică, declanșată în Statele Unite ale Americii, a fost precedată de o perioadă de 9 ani (între 1920 și 1929) de dezvoltare economică, ce a avut ca suport creșterea masei monetare în circulație de către Banca Centrală a Americii – Federal Reserve (FED) precum și o politică de relaxare a creditelor și de reducere a ratei dobânzilor. Urmare a acestei politici monetare și financiare a FED, populația a cumpărat masiv acțiuni, care au înregistrat o creștere constantă la bursă, până la momentul septembrie 1929, când s-a produs marele crah bursier de pe Wall Street. FED intervine prin restrângerea masei monetare și prin restricționarea creditelor, iar urmarea a fost producerea de falimente în toate sectoarele economiei : agricultură, industrie, bănci. Producția națională a scăzut la jumătate și a crescut șomajul. Statele Unite ale Americi au adoptat o politică de restrângere a importurilor prin măsuri protecționiste, fapt care a condus la extinderea crizei și în Europa, statele europene fiind afectate în calitate de state exportatoare. La rândul lor, statele europene au adoptat măsuri prohibitive față de exportul american. Primele programe de reconstrucție a economiei SUA apar în 1931. Cea mai gravă consecință a crizei o constituie adoptarea de către unele state europene a politicilor de extremă dreaptă sau stângă, care au favorizat venirea la putere a unor dictatori (Adolf Hitler, Benito Mussolini, Iosif Vissarionovici Stalin).

După cel de-al –II – lea război mondial și până la începutul anilor 70 – timp de 25 de ani – economiile țărilor industrializate au cunoscut o foarte puternică dezvoltare, urmare a unor factori economici și politici favorabili. Dintre factorii economici menționăm existența și menținerea unui raport corect între cerere și ofertă, promovarea politicilor economice de ocupare completă a forței de muncă, crearea unui cadru instituțional internațional stabil ( ale cărui baze au fost puse la conferința de la Bretton Woods din 1944). Iar dintre factorii politici menționăm existența unui consens între statele puternic industrializate în ceea ce privește adoptarea politicilor economice. După această perioadă de puternică dezvoltare economică a statelor din America de Nord, Europa Occidentală și Japonia, la începutul anilor 70 s-a declanșat o perioadă de recul, care a durat 10 ani, perioadă cunoscută sub denumirea de Marea Stagflație. Menționăm că perioadele de stagflație economică se caracterizează în principal prin creșterea inflației și scăderea creșterii economice, respectiv scăderea produsului intern brut. La baza acestor tulburări economice au stat o serie de factori conjuncturali specifici perioadei respective : adoptarea de către SUA a unor politici macroeconomice inflaționiste ( generate de decizia administrației americane de acoperire a costurilor conflictului din Vietnam prin supraevaluarea dolarului ). O decizie corectă ar fi fost acoperirea costurilor generate de escaladarea conflictului din Vietnam printr-o politică fiscală de creștere a impozitelor . Un alt factor îl constituie declanșarea în 1973 a primei crize a petrolului, care a produs creșterea enormă a prețului la petrol. În toată această perioadă productivitatea muncii în țările industrializate a scăzut și a crescut șomajul. Pe scurt, această situație se poate caracteriza în termenii economiei de piață prin scăderea ofertei pe fondul reducerii productivității muncii, reducerea consumului pe fondul reducerii veniturilor, a creșterii șomajului și a creșterii inflaționiste a prețurilor. Perioada de recul a luat sfârșit odată cu triumful băncilor centrale (americană, germană și japoneză) care au promovat politici stricte anti-inflație. Un moment de referință al deceniului 70 îl constituie înlocuirea sistemului monetar internațional al cursurilor fixe , instituționalizat la conferința de la Bretton Woods din 1944, cu un sistem al cursurilor flexibile. Menționăm că odată cu introducerea sistemului monetar internațional a cursurilor flexibile, au apărut și derivativele, ca instrumente bancare menite să asigure investitorii împotriva evoluției fluctuante a cursurilor de schimb.
O altă criză financiară de proporții internaționale s-a produs la sfârșitul anilor 90 (1997) – criza financiară din Asia de Sud – Est, care a cuprins Thailanda, Indonezia, Hong – Kong, Coreea de Sud . Factorul determinant al acestei crize – cu efecte economice și financiare devastatoare pentru țările respective, și nu numai l-a constituit retragerea masivă a capitalului investitorilor străini, care la începutul anilor 90 au făcut investiții de miliarde de dolari pe piețele emergente ale Asiei de Sud Est. Retragerea capitalului străin s-a datorat slăbirii încrederii investitorilor în sistemul bancar și financiar al țărilor din Asia de Sud Est, prea afectat de lipsa de reforme, de capitalismul de familie, de nepotism și practici discutabile.

O serie de economiști celebri au dezvoltat înainte de 1997 teorii conform cărora, datorită schimbărilor economice și instituționale produse la nivelul economiei globale, crizele financiare au o probabilitate mică de producere, iar dacă totuși acest lucru se întâmplă, acest fapt se datorează unor împrejurări istorice de excepție, și nu modului de funcționare a sistemului capitalist. Lipsa unei viziuni și a unor puncte de vedere în consens a majorității economiștilor de profesie în ceea ce privește problematica crizelor financiare și economice explică de ce nu s-au putut anticipa tulburările financiare din Asia de Sud – Est din anul 1997, și mai ales cum a fost posibilă producerea actualei crize financiare. Milton Friedman (1912 – 2006) , laureat al premiului Nobel pentru Economie în 1976, promotor al teoriilor cu privire la economia de piață și la minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei, a susținut că întrucât actorii economici sunt întotdeauna raționali, într-o economie de piață nu sunt posibile speculațiile, iar așa – numita „speculație” reprezintă încercarea investitorilor de a se proteja împotriva acțiunilor iraționale ale guvernelor.

Criza financiară actuală, declanşată în SUA, a izbucnit în anul 2007, deci la zece ani de la ultima criză financiară de proporții din Asia de Sud – Est. S-ar putea spune că reprezintă finalul unui ciclul decenal (mediu) sau de afaceri despre care am menționat la început. Dacă ar fi să comparăm modul în care s-au desfășurat evenimentele în timpul scurs de la declanșarea crizei (2007 – 2008) cu modelul lui Minsky, putem constata că “faptele” s-au derulat conform modelului. Astfel, şocul exogen asupra economiei l-a constituit crearea cadrului legislativ favorabil construcției de locuințe personale și clădiri precum și a unui cadru financiar relaxat, care a permis accesul la credite pentru locuințe a populației cu venituri mici. Pe acest cadru creat, tot mai multe bănci, fonduri de investiții, societăți de asigurare, au acordat împrumuturi considerabile pentru cumpărarea de locuințe unor clienți care nu aveau posibilitatea să-şi achite creditele. Pe fondul încurajării creditării ipotecare prin scăderea repetată a ratei dobânzilor de către Federal Reserve, băncile, fondurile de investiții, societățile de asigurare, au fost stimulate să-și mărească profiturile. Și acest lucru l-au făcut prin acordarea de împrumuturi (cu dobândă foarte mare) la un număr tot mai mare de clienți cu grad mare de risc. Pentru a se asigura împotriva riscurilor de neîncasare a ratelor, băncile mai sus enunțate au procedat la vânzarea (profitabilă) a împrumuturilor și a dobânzilor, sub formă de produse financiare viabile, unor entități financiare specializate în operațiuni cu grad mare de risc (tip hedge) . Disponibilitatea excesivă a fondurilor de credit a aruncat multe produse financiare pe piață : credite pentru case individuale, clădiri, terenuri, mașini, cărți de credit. Domeniul de acțiune s-a extins cu timpul și la împrumuturi făcute de administrațiile regionale și locale, la creditele industriale și comerciale. Cu alte cuvinte aici este vorba de acea etapă a crizei în care se manifestă iraționalitatea investitorilor. Pe măsură ce băncile, fondurile de investiții, societățile de asigurare nu și-au mai încasat ratele de la clienți, nu și-au mai putut desfășura activitatea și au intrat în faliment. Acum se manifestă semnalul de alarmă pe piața creditelor imobiliare. Semnalele au fost percepute ca un pericol de către societățile bancare de tip hedge care cumpăraseră produsele financiare . Acestea au încercat să valorifice titlurile deținute prin vânzare pe piața bursieră. Numărul mare de titluri din domeniul imobiliar de pe piața bursieră a determinat scăderea prețului acestora. Manifestarea fazei de panică .

Au urmat falimentele în lanț, despre care am auzit nu demult, la sfârșitul anului 2008, criza creditelor, declanșată ca urmare a pierderii de către bănci a capitalului, dar şi datorită aplicării de politici prudențiale, de protejare a activelor. Putem spune că ne aflăm în ultima etapă a crizei, când panica s-a calmat, iar acum se evaluează consecințele dezastrului și se adoptă măsurile de reconstrucție.

Pe de altă parte, în anul 2009 poate fi vorba de încheierea unui ciclu secular, având în vedere că „Marea stagflaţie” din anii 70 s-a declanșat la 40 de ani de la “Marea Depresiune” din anul 1929 , iar în prezent ne aflăm la 40 de ani distanță de “Marea Stagflație” din anii 70. Putem spune că această criză a creat condițiile propice pentru o următoare perioadă de recesiune (care poate îmbrăca forma stagflaţiei) la nivelul economiei mondiale, şi se va resimți ca atare în special de către țările puternic dezvoltate. Economiile acestora deja se preconizează că vor creşte într-un ritm foarte lent, productivitatea muncii și consumul vor scădea în timp ce prețurile vor crește. Se vor dezvolta în special activitățile legate de cercetare, învățământ, sănătate, mediu, cu alte cuvinte cele care nu sunt direct productive, ci cele care pregătesc condițiile pentru o viitoare reașezare ramurilor în economiile naționale dar și în cea mondială. Necesitatea unor perioade cu creștere economică lentă decurge din imperativul protejării a resurselor planetei, mai ales în contextul actual când asistăm la o escaladare a consumului.

LĂSAȚI UN MESAJ