„Continuu să iubesc România şi tocmai de asta mă aflu aici”. Interviu cu maestrul Ștefan Popa Popa’S

    99

    Peste câteva zile, marele desenator satiric, de talie europeană, Ștefan Popa, cunoscut sub numele de Popa’S, împlinește 66 de ani (n. 11 iunie 1955, Caransebeș). Spre aducere aminte voi publica un interviu mai vechi, pe care mi l-a acordat în urmă cu câțiva ani, la Reșița. Dar, pentru început, câteva date biografice ale celebrului caricaturist.

    O parte a copilăriei și adolescenței și-a petrecut-o, împreună cu familia, în Drobeta Turnu Severin. A început Liceul de Arte Plastice și s-a transferat la Școala Specială de Matematică. Desenează de la cinci ani, iar la șapte i-a fost publicată prima caricatură într-un ziar local. La 14 ani a publicat în singura revistă umoristică a vremii („Urzica”, n.r.) La 19 ani a fost descoperit de Henri Coursaget, primul președinte UNESCO. A absolvit Politehnica din Timișoara și Academia de Arte Vizuale din Poitiers, Franța. La Festivalul Internațional de Caricatură de la Saint-Estève (Franța) a stabilit recordul mondial de rezistență (1.527 de portrete color realizate în zece zile și zece nopți). În 1995 își doboară propriul record și realizează 2.772 de caricaturi color în aceeași durată de timp. Peste 200 de șefi de state și guverne au portrete semnate Popa’S. A creat Academia Popa’S, școala românească de caricatură.

    De-a lungul anilor i s-au recunoscut meritele, conferindu-i-se numeroase premii și dustincții, începând cu Marele premiu UNESCO, 1979–1983, până la acordarea titlului de Cetățean de Onoare în peste 26 de orașe din țară și Premiul Academiei de Arte Frumoase de la Moscova, pe care o consideră „cea mai mare performanță” a sa.

    — Stimate maestre, vă propun să ne vorbiţi despre copilăria petrecută pe malul Timişului şi Sebeşului, la Caransebeş, unde v-aţi şi născut.

    — Cum părinţii mei locuiau atunci în Caransebeş, m-am născut la etajul I al unei case situată vizavi de primărie, pe străduţa aceea îngustă, cu sens unic, care duce spre Liceul „Traian Doda”, unde mama mea a fost directoare.

    — Ce amintiri păstraţi despre colegi, pentru că aici aţi fost elev şi chiar aţi început liceul…

    — Să ştiţi că îmi amintesc de colegii din clasa I-a, de Sanda Golopenţia, care a ajuns un nume celebru în Statele Unite şi care acum s-a întors în România, de Tinca, Homa, Tuţi… Sunt peste 50 de ani de atunci, dar cei mai frumoşi ani au fost cei din Caransebeş.

    — Dintre dascăli, de care vă amintiți?
    — De mama mea, în primul rând, care mi-a fost şi dascăl.

    — Văd că sunteţi zgârcit cu evocările din început de copilărie, aşa că aș vrea trecem la perioada în care aţi stat la Turnu Severin, unde aţi început să desenaţi…

    — Într-adevăr, acolo am început să desenez, iar singurul care şi-a dat seama de ceea ce fac a fost tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte!, care m-a încurajat şi, dacă nu m-a lăsat să înţeleg ce fac, cel puţin m-a încurajat în ceea ce fac, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc dânsului şi celor din Franţa, domnului Henri Coursaget, primul preşedinte al UNESCO, omul care, la vârsta de 19 ani, m-a descoperit şi a investit foarte multe sume de bani în expoziţiile mele din Japonia până în Statele Unite şi căruia îi voi mulţumi toată viaţa.

    — Vom reveni la acei ani, dar urmând ordinea cronologică a vieţii dumneavoastră. Aţi revenit în Banat, la Timişoara, ca student la Facultatea de Mecanică. De ce tocmai această facultate?

    — Când am plecat din Turnu Severin mi s-a spus că e bine să dau la Mecanică. Am dat acolo şi am intrat printre primii. Toţi părinţii spun că al meu copil a luat premiul I, nimeni nu spune ceva despre premiul II sau despre… niciun un premiu. Eu am fost un copil căruia i-a plăcut şcoala şi cartea şi de aceea am reuşit să aprofundez de mic ceea ce mi-am propus. Apoi am descoperit desenul satiric pe plan mondial…

    — Și au urmat primele premii în ţară. Când s-a întâmplat şi, mai ales, cum?

    — În 1978–1979 au fost primele premii şi nu m-am jucat cu premiile II–III, eu am luat întotdeauna Marele Premiu. Chiar se spunea că unde participă ăsta, rade tot. Eu eram foarte serios. Când primeam o invitaţie, mă preocupa foarte mult. Dacă mi se cereau cinci lucrări, făceam cinci sute, din care alegeam cele cinci. Acesta este secretul, am considerat umorul un lucru foarte serios.

    — Timp de 12 ani aţi beneficiat de un contact permanent cu cultura franceză, la ea acasă. Cum a fost posibil acest lucru în anii ’70–’80?

    — Vreau să spun că nu am stat tot timpul în Franţa, ci mergeam, din când în când, printr-un artificiu pe care l-a făcut Sandu Vancea, de la Paşapoarte, care mă simpatiza foarte mult şi căruia i-am mulţumit întotdeauna. De ce a făcut lucrul acesta nu ştiu, dar în 1986, când l-au descoperit, l-au dat afară de la Paşapoarte.

    — Ce anume aţi învăţat în Franţa şi v-a folosit de-a lungul carierei?
    — În primul rând am învăţat toate tehnicile din lume: aerografe, acuatinda, mezotinda, graficile de grafică, de gravură, astfel încât mulţi studenţi şi profesori actuali vin la mine să înveţe aceste tehnici. Francezii au reuşit să mă facă pe deplin conștient că ceea ce făceam e important şi se numeşte desen satiric în forţă.

    — O întrebare care, deşi nu e originală, mă obsedează. Dacă ar fi să o luaţi de la început, aţi opta tot pentru această carieră?

    — Nu. Dacă ar trebui s-o iau de la început, n-aş mai face acelaşi lucru pentru că este o carieră foarte grea. A fost cumplit să fii singur şi numai cu talentul să răzbeşti. A fost foarte greu — în Occident a fost mai uşor şi datorită lui, a Apusului, am fost recunoscut la noi în ţară.

    — Cum aţi reuşit să deveniţi cel mai creativ şi cel mai rapid caricaturist din lume?

    — Harul Domnului. Dumnezeu m-a înzestrat cu acest har. După Summitul de la Bucureşti, i-am promis că în fiecare dimineaţă îi mulţumesc nu numai pentru acest har, ci şi pentru că m-a ales pe mine să fiu acolo.

    — Nu cred că e suficient numai harul, mai e şi munca, ambiţia de a învinge…

    — Da, dar harul contează 99%.

    — Prin Academia Popa’S aţi dat ţării şi lumii o serie de talente deosebite, iar unele sunt cunoscute şi peste hotare…

    — La un moment dat, fiind supărat pe afirmaţiile celor din România, am lăsat să participe la numeroase concursuri internaţionale studenţii şi chiar elevii mei de zece ani, care au luat locul I la profesionişti în Franţa, Germania, Japonia şi toate premiile în Statele Unite.

    — Daţi câteva nume de copiii ai dumneavoastră, cum îi numiţi, şi unde se află ei acum.

    — De pildă, Grecu este în Finlanda, desenator la o mare revistă; Lainholtz, în Germania la „Perla”, un mare cotidian; Rădulescu, în Belgia; Bâscă, în Statele Unite, şi dacă o să continuăm aşa, cred că în 20 de ani cucerim toată presa mondială.

    — Ce ne puteţi spune despre Asociaţia Internaţională a Caricaturiştilor, pe care o conduceţi?

    — Asociaţia mondială este una discretă, pentru că face bine tuturor caricaturiştilor, chiar şi celor închişi în diferite ţări. Face parte din ea toată elita mondială, iar pentru mine este o onoare să fiu preşedintele acestei Asociaţii Internaţionale a Caricaturiştilor Profesionişti. Din păcate, românii nu o pot înţelege, pentru că are o activitate discretă. Spun asta pentru că am eliberat un caricaturist marocan, care a făcut caricatură politică — nu pot să fac mare lucru dacă s-ar şti acest lucru. Gândiţi-vă că mai avem caricaturişti închişi în unele ţări aflate sub dictatură şi de aceea trebuie să avem multă discreţie.

    — Până la urmă v-au recunoscut şi românii meritele şi ceea ce faceţi pentru promovarea ţării în plan internaţional?

    — Românii, mai puţin, pentru că acesta este românul, devorează tot.

    — E adevărat că nu ştim să ne preţuim valorile, nici pe cele locale, nici pe cele naționale și nici marile valori.

    — Am studiat această problemă, dar continuu să iubesc România şi tocmai de asta mă aflu aici, deşi locul meu era în altă parte şi este în altă parte, pentru că am mai multe contacte în altă parte, dar mă încăpăţânez să rămân în România fiindcă nu trebuie să uităm locul în care ne-am născut şi în care Dumnezeu ne-a trimis pe pământ să facem cu ceea ce ne-a înzestrat.

    — Câteva cuvinte despre oamenii şi locurile din Banatul Montan, unde sunt de fapt rădăcinile dumneavostră.

    — Este regiunea care îmi place cel mai mult din România, pentru faptul că aici, mai mult decât oriunde, omul respectă omul. E important să ne iubim semenii, e important să ne ajutăm semenii, dar nu unilateral, ci să fim conştienţi şi să o facem cu toţi, nu individual.

    Interviu realizat de Titus Crișciu

    LĂSAȚI UN MESAJ