Ciocolata Vinga a trebuit să dispară fiindcă era prea gustoasă

892

Localitatea Vinga, despre care am vorbit în episodul trecut al povestirilor noastre bănățene, este cunoscută și răscunoscută în fruntariile Banatului prin mai multe fapte și întâmplări.

Dacă e să amintim doar că aici a fost cea mai mare comunitate de bulgari bănățeni din nordul provinciei noastre, care a contribuit la o strălucită dezvoltare a locurilor timp de peste două secole, ar fi un întemeiat motiv de mândrie pentru localnici. Tot aici se ridică, semeață, una dintre cele mai frumoase și impozante biserici din Banat, după cum am povestit deja în aceste pagini.

Dar ceea ce a dus mult peste hotare faima localității sunt niște banale și aparent modeste bomboane, învelite, ce-i drept, în ciocolată. „Ei, și?”, ar putea spune cei mai tineri sau cei care nu au auzit de aceste produse dulci de Vinga. Însă bomboanele de aici au ajuns pe toate continentele. Chiar și în îndepărtatul Orient, în Țara Soarelui Răsare. Dacă le-au plăcut rafinaților niponi, sigur erau de cea mai înaltă calitate!

Industria era destul de dezvoltată în marile orașe din jurul Vingăi: Timișoara sau Arad. Aceste două centre erau puternic industrializate. Se manufactura la început cam orice era legat de economia agrară a locurilor. Mai apoi, industria a explodat. Marile fabrici făceau de toate. Industria chimică, de prelucrare a alimentelor, morăritul, industria textilă, iar pe urmă industria grea reprezentau adevărate borne ale dezvoltării acestei părți de provincie. Despre Timișoara am vorbit cu alte prilejuri. Este suficient să spunem că la Arad se construiau avioane, automobile și mașini unelte, pe lângă, desigur, celebrele vagoane de cale ferată.

Așadar, era un lucru cât se poate de firesc să apară ateliere și fabrici și în orașele mici din jur.

După prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Vinga apare o famile cu numele Draskovits. Membrii ei erau mici întreprinzători și aveau să-și lege definitiv numele de localitatea de adopție. Se pare că erau croați care au plecat din zona Buziașului pentru a căuta un strop de bunăstare aici, între dealurile molcome din nordul regiunii.

În mod cert se știe de atelierul de dulciuri și de cofetăria lor, care existau în anul 1875. Despre Draskovits Janos se cunoaște că ar fi învățat meseria de cofetar la Budapesta. Deci nu era un oarecare în branșă, ci stăpânea o meserie învățată într-o capitală renumită pentru gusturile ei fine. Reîntors în localitate, Janos trece la treabă împreucu întreaga familie. Prima ciocolată adevărată de Vinga a fost oferită publicului în anul 1885, în cofetăria Draskovits. Așa cum era obiceiul vremurilor, se muncea cu metode simple, dar se punea un accent deosebit pe calitatea produselor, printre care se numărau și bomboanele de ciocolată.

Draskovits Janos se prăpădește în anul 1995. Afacerea de familie este dusă mai departe de către fiul său mai mare, Draskovits Tivadar Elemer.

Mulți ani producția a fost de tip manufacturier. Se produceau cantități destul de mici, care se comercializau cu ocazia târgurilor bianuale de la Vinga. Dar, chiar și în aceste condiții, faima dulciurilor Draskovits, cu principalul lor sortiment din acea perioadă —bomboanele de ciocolată cu umplutură de cremă de vanilie — începe să fie dusă mai departe de clienții localităților din jur.

Meșterul Tivadar este conștient de necesitatea de a dezvolta afacerea care prinsese cheag. Fiul său, Teodor, este instruit în tainele cofeturilor de ciocolată și pregătit treptat să preia afacerea. În primul deceniu al secolului XX s-a înregistrat o adevărată explozie a economiei acestor locuri. Se fac investiții din ce în ce mai mari. Se aduc, din țările din Europa, utilaje performante, majoritatea acționate electric. Mașinăriilor sunt importate, cu precădere, din Germania. Micul atelier devine, treptat, o adevărată fabrică. Departe de a mai fi o simplă afacere de familie, „fabrica de bomboane” devine o afacere înfloritoare. Numărul angajaților crește, odată cu creșterea comenzilor. Nici prima conflagrație mondială nu a zdruncinat business-ul, ci doar i-a încetinit dezvoltarea. Mulți lucrători au fost mobilizați pe front. Unii nu s-au mai întors niciodată. Perioada grea a fost trecută prin munca femeilor care au luat locul tinerilor plecați pe front.

Fabrica scotea pe porțile sale diverse dulciuri cu marca Draskovits: ciocolată fină, cu diverse umpluturi: alune, nucă, portocale sau vişine. Cele mai căutate erau în continuare bomboanele cu cremă de vanilie. La multe expoziții internaționale și târguri tematice ciocolata de Vinga își adjudecă premii importante. Devine un nume cunoscut pe tot mai multe piețe.

După terminarea războiului și trecerea Banatului sub adminstrația română, fabrica își reia ritmul de dezvoltare.

Principalul sortiment din această perioadă sunt bomboanele făcute manual, exclusiv de membrii familiei, bomboane din ciocolată cu cremă de vanilie. Producția se diversifica în fiecare an — apar noi sortimente de fondante, drajeuri, bomboane de ciocolată, dar și din cele mai simple. Produsele de lux erau specialitățile de ciocolată ambalate în cutii frumos ornate, pe care erau tipărite, ca acum pe produsele cu tradiție, medaliile obținute la diferite concursuri. Acestea erau cel mai potrivit cadou la ocazii festive.

În afară de principala piață de desfacere, Germania, ciocolata Vinga ajunge și peste Ocean, unde de asemenea era o piață cu pretenții ridicate. Americanii nu puteau fi păcăliți cu orice bomboane. Calitatea trebuia să primeze.

O legendă locală, care încă mai circulă printre bătrânii zonei, spune că ciocolata de Vinga era foarte sățioasă. O bucățică destul de mică potolea senzația de foame pentru un timp îndelungat. O altă legendă spune că în crema de vanilie ar fi fost adăugate unele droguri pentru a crea dependență consumatorilor pentru aceste produse. Greu de crezut astfel de vorbe, dar cine mai poate controla, după aproape un secol, compoziția acestor bomboane?

Se lucra cu materii prime atent verificate. Untul provenea chiar din localitate, de la țărani. Dar multe ingrediente veneau de peste mări și țări. Meșterul Teodor nu era prea vorbăreț și nu a prea dezvăluit rețetele sale. Acestea nu au fost notate niciunde. Subsolurile adânci și vaste de sub fabrică erau frigiderele de atunci. Aici se păstrau mărfurile la rece. În perioada cea mai înfloritoare a fabricii, dintre cele două războaie mondiale, la ciocolata de Vinga munceau în jur de 150 de lucrători.

Cea mai scumpă specialitate se numea „Itefonsa” și a dominat mulți ani piața de ciocolată. Un alt sortiment purta numele uneia dintre fetele lui Teodor Draskovits, Olga.

Dar timpurile aveau să se schimbe cu repeziciune. Al Doilea Război Mondial se încheie. Toată lumea speră într-o revigorare a economiei și comerțului. Însă a fost să fie exact pe dos. Economia planificată de stat avea să răstoarne tot ceea ce funcționa bine.

Regimul „puterii poporului” a etatizat fabrica din Vinga. Data de de 11 iunie 1948 a fost fatidică pentru Teodor Draskovits şi familia lui. Fără multe explicații, proprietarii fabricii fost obligați să plece în 24 de ore. Iar meșterul Teodor a dus cu el în mormânt secretul celebrelor bomboane de ciocolată. Rețetele originale nu au fost găsite niciodată. Secretul succesului acestor dulciuri a fost crema de vanilie făcută după o reţetă proprie, creată chiar de Teodor Draskovits. Reţeta cremei s-a pierdut pentru totdeauna, fiind îngropată, în 1955, o dată cu cel care a făcut-o celebră.

La începutul anilor ’50 ai secolului trecut, această fabrică a funcţionat ca secţie a fabricii de ciocolată Kandia din Timișoara. Până în 1970, Kandia a produs un singur sortiment din marca „ciocolată de Vinga”, sub forma unei cutii de culoare verde praz, destul de urâte, ce nu prea aducea cu elegantul ambalaj de pe timpuri, care conţinea 10 bomboane cu cremă de vanilie. Erau foarte bune și aceste, dar cunoscătorii spun că, totuși, erau departe de originalele ce plecau din Vinga în lumea largă. Din 1970 ciocolata de Vinga nu s-a mai produs ca sortiment distinct. După 1990, fabrica, sau mai exact ce a mai rămas din ea, a fost intabulată de SC Industria Laptelui SA Arad, fosta Întreprindere de Colectare şi Industrializare a Laptelui.

Urmașii Familiei Draskovits încearcă de decenii să recupereze câte ceva din ce le-a aparținut. Nimic concret nu s-a întâmplat însă, chiar dacă au fost promisiuni că vor veni mari firme străine să producă din nou ciocolată sub celebrul nume bănățean.

LĂSAȚI UN MESAJ