Cinecronica : Amadeus: un geniu atipic pentru timpul său

61

Cu măiestria confirmată prin opt premii Oscar, Amadeus (1984), al iconicului Milos Forman, geniul din spatele lui One Flew Over the Cuckoo’s Nest (1975), aduce o reinterpretare a istoriei, lănsând o biografie încărcată în îmbinări ale fantasticului cu realul, sfidând granițele temporale și impunerile morale prin conturarea unui caracter superior, idolatrizat, precum și expulzat de epoca sa.

Cu o acțiune amplasată în a doua jumătate a secolului al 18-lea, filmul urmărește, precum sugerează și titlul său, viața brusc încheiată, printr-o moarte controversată, a inegalabilului Wolfgang Amadeus Mozart. Având ca fundament piesa de teatru a lui Peter Schaffer și fiind bazată pe o serie de speculații conferitoare de misticism, acumulate în drama poetică a scriitorului Pușkin, pelicul Amadeus nu deformează în totalitate veridicul, acesta în sine fiind înconjurat de incertitudine, dar nici nu reprezintă o sursă credibilă, regizorul având de la început altă intenție decât pura, pasiva redare a trecutului. Meditând în jurul efemerității sinelui, a talentului, cochetând totodată cu ura stârnită din invidie, cu concurența artistică și cu incapacitatea de a tolera superioritatea altuia, producția lui Forman subtilizează tragicul tumultoasei vieți de artist, care, inadaptat în mediul său social, suferă în fața sărăciei prin umor și satiră.

Contrastând cu impactul monumental al coloanei sonore, vibrațiile compozițiilor lui Mozart sugerând autoritatea caracterului din spatele muzicii, demnitatea și sobrietatea nu pot sugera apariția copilăroasă, indecentă, chiar vulgară a geniului la tinerețe.

Chicotind incotrolabil, tânărul geniu (Tom Hulce) sfidează orice regulă morală, având un limbaj jignitor și stârnind, astfel, involuntar, respingeri, cenzuri, provocând obstacole în calea punerii în scenă a creațiilor sale, care suferă restructurări, devenind prin îmblânzire tolerabile pentru un public elitist. Promovând imaginea starului controversat, a cărui ingeniozitate necesită abuz de alcool pentru domolire, căruia îi lipsește simțul echilibrului, Amadeus nu cade însă în clișeic, Mozart fiind un fondator al acestui tabloid, un outsider în a sa societate învechită. Egalul în superioritate intelectuală îl găsește în cel pe care îl considera principalul său asociat în fața obstrucționărilor regale, în compozitorul Antonio Salieri (F. Murray Abraham), de aici însă și conflictul dintre cei doi, războire necunoscută lui Mozart. Narată la persoana întâi, ca o confesiune a italianului în fața preotului la internarea sa într-un azil de bolnavi mintal, complexitatea vieții lui Mozart poate fi și o denaturare a demenței concurentului său, accentuată prin ura și șocul cauzate de talentul austriacului.

Murind prin otrăvire, decesul obscur a lui Mozart a condus la construcția presupunerilor în căutarea unui călău, regizorul apelând, inspirat de sursele literare, la figura lui Salieri, având astfel prilejul de a concentra Amadeus în jurul conflictului celor doi și de a explora psihicul uman iluzionat de misticismul religios și de inegalitatea destinului. Cu toate acesetea, relația celor doi s-a demonstrat a fi în realitate una de amicalitate și colaborare, Salieri, recunoscut drept cel mai bun profesor de muzică, neavând nevoie să se se protejeze de concurența lui Mozart. Regizorul se folosește însă de mediul famililor celor două figuri istorice, explorând stratificarea socială, Mozart, fiind învățat încă din copilărie cu arta muzicii, cu un tată dedicat, dar pe care personajul cinematografic se străduiește etern, fără succes, să-l facă mândru, a avut calea bătută în fața lui Salieri, care a muncit fără pauză pentru a se elibera de istoricul său tradiționalist. Atfel, personajul, reprodus, al italianului recurge la injurii la adresa forțelor divine, care sunt trase la răspundere pentru destinele oferite celor doi, chestionându-și credința și transformându-se din pietos, rațional, într-un om ghidat de ură, chiar diabolic, criminal, promovând intrigi în fața împăratului austro-ungar (Jeffrey Jones) pentru a-l pune în inferioritate pe austriac prin căi neortodoxe. Împăratul Iosif al II-lea este prezentat drept un conducător naiv, o apariție absolut comică, lipsită de talent, dornică de confirmare, ba chiar de ghidare de către inferiorii săi, fiind singurul amuzat și chiar distrat de jovialitatea lui Wolfgang.
Confesiunea lui Salieri, ca fiind ucigașul lui Mozart, are ca sursă realitatea în sine, dar cel mai probabil se dovedește a fi produsul minții halucinante a compozitorului bătrân și debusolat.

Fascinația pentru talentul lui Mozart, precum și impresia că acesta nu muncește, ci că notele apar pe partiturile sale ca șoptite de forțe superioare, invizibile, par a fi pragul pe care Salieri trebuie să-l atingă pentru a ajunge la nebunie, fascinația geniului compozitor devenind o obsesie atotcuprinzătoare. De aici și eronat receptată denaturarea figurii lui Amadeus, cum că acesta, alături de soția sa Constanze (Elizabeth Berridge) se pierdeau în petreceri frivole, lenevind în restul timpului, fapt negat, chiar și în film, cel puțin verbal, prin intonarea muncii zilnice, fără pauză a creatorului.

O altă exagerare, care poate a spulberat normalitatea receptorilor în așteptarea unei figuri impozante în personajul lui Mozart, este prezentarea, în schimb, a unui copil râzgâit. Cu siguranță, temperamentul acestuia imatur a suferit o hiperbolizare, dar atât limbajul licențios, având ca sursă scrisorile reale ale lui Amadeus, cât și firea sa revoluționară, conflictul cu autoritarismul cultural sunt fapte greu de respins.

Filmul nu este excepțional doar prin jocul actoricesc, prin intensitatea lui Abraham, ori spontaneitatea lui Hulce, prin rebela narațiune, ci și prin faptul că denotă o cinematografie ireproșabilă, pe măsura muzicalității și teatralității operelor compozitorilor, care capătă un omagiu perfect prin reproducerea filmică. Pe străzile natale ale geniului, Viena secolului al 18-lea, regizorul își găsește oglindirea în contemporana Praga, a cărei arhitectura a beneficiat de nemurire în fața trecerii timpului, cu străzile pavate în așteptarea trăsurilor, cu săli de bal regale, pentru dansuri veșnice, ori cămări obscure, lăcașuri pentru dezlănțuiri imorale.

Amadeus rămâne, în ciuda expansiunii cinematografice, o piesă-cheie în dezvoltarea industriei, demonstrând capacitatea filmului de a reinterpreta veridicul, construindu-și propriul univers, unic și de necontestat prin originalitate, pornind de la figura unui icon din lumea reală și omagiind numele acestuia prin punerea sa pe un piedestal audio-vizual, poate superior altor forme de combatere a timpului, ca urmare a capturării artistice.

LĂSAȚI UN MESAJ