Teritoriul Banatului nu este prea mare ca întindere în cuprinsul bucății de Europă Centrală căreia îi aparține.
Dar, pe cât de mică este provincia noastră, pe atât e de bogată în fapte și urme istorice, care coboară până în epoca vechimii nescrise. Pusta bănățeană este un loc mirific nu doar în paginile scriitorilor nostalgici. Ea mai păstrează și azi acel aer inefabil, greu de găsit în alte părți.
Destul de aproape de Timișoara se află un loc aproape uitat, care, în verile calde, se îneacă în uscăciunea vipiei. Însă liniștea câmpiei nu a fost mereu atât de adormitoare.
Pe lângă târgul Ciacovei urmele istoriei ies la suprafață la tot pasul. Săpăturile făcute de savanți certifică faptul că aici, pe malurile Timișului, s-a locuit încă din epoca târzie a pietrei; mai sigur, din cea a bronzului.
Localitatea este de puțin timp oraș, după legile acum în vigoare, dar semne de locuire urbană au fost aici dintotdeauna. Chiar dacă majoritatea populației se ocupa (ca și acum) cu agricultura, dovezile unei mici industrializări apar devreme în vechea cetate militară și în localitatea de dincolo de zidurile ei.
În decursul istoriei, Ciacova a fost reședință de district, de plasă, de raion și oraș de câmpie (mezőváros, în maghiară, ori oppidum, în latină). De acest centru aparțin satele Cebza, Obad, Macedonia și Petroman. În perioada dintre cele două conflagrații mondiale, aici a fost sediu de plasă în cadrul formațiunii administrativ-teritoriale Timiș-Torontal (o subunitate a județului). Dar și în perioada de sovietizare, din anii ’50, pentru o vreme, Ciacova a fost sediu de raion (o invenție rusească).
Denumirea localității sună interesant pentru o ureche de român din altă regiune, nedeprinsă cu sonoritățile slave. Este una din așezările care a avut, poate, cele mai multe nume în ultimele șapte secole, toate seamănând însă cu numele actual.
Ciacova s-a numit, în maghiară, Csák, Csákova, în germană, Tschakowa, și Čakovo/Чаковo, în sârbă. Dar acestea sunt doar câteva din numeroasele sale denumiri, precum: Chaak, Chaac, Czokoa, Czokoan, Czakona, Czakova, Czakowa, Zakovia, Zakovar, Schakowan. Sau: Csák, Csakova, Csakóvár și Csákova. Diverse, dar destul unitare în pronunție. Diferă, desigur, grafiile folosite de-a lungul timpului.
Ciacova se află în Lunca Timișului, pe unul din brațele colmatate ale râului, care se numește chiar Timișul Mort. Din această poziție a dominat întreaga câmpie dintre Timișoara și Vârșeț, ca un avanpost avansat și întărit al Cetății Timișoarei. Orice armată care venea din sud, dinspre Dunăre, trebuia să înfrunte armata din cetatea Ciacovei.
Prima atestare documentară a așezării e semnalată pe la anii 1220–1224. În perioada 1390–1394 s-a zidit o cetate care era împrejmuită de celebrele canale de apărare alimentate cu apă din Timiș. Era cea mai folosită metodă de apărare în acele timpuri. Cetatea Ciacovei se afla pe partea dreaptă a brațului Timișului, iar localitatea civilă, pe partea opusă.
Din semeața construcție militară care a apărat locurile mai multe secole, stă mărturie, azi, doar turnul de apărare, un donjon întărit, înalt de 30 de metri, care oferea o vizibilitate perfectă asupra împrejurimilor. Piatră pentru construcții nu prea se găsea în zona aceasta mlăștinoasă. Dacă era adusă de departe, asta ar fi urcat foarte mult costurile. Așa că s-a apelat la cărămida temeinic arsă, care oferea o duritatea ridicată. Turnul cetății a fost clădit în perioada 1390–1394 de familia de nobili maghiari Csaak.
Marii latifundiari maghiari au ridicat puternice fortificații, menite să apere locuitorii de un posibil atac extern, așa cum au fost incursiunile repetate ale tătarilor. Dar, în egală măsură, nobilii se puteau apăra și de răscoalele și războaiele țărănești, precum cel din 1514.
Fortificația de la Ciacova a fost asediată de armatele otomane și cucerită în septembrie 1551. Avea să fie primul pas spre căderea, un an mai târziu, a Timișoarei. Cetatea întărită de la Ciacova este cucerită prin asediu, la 18 septembrie 1551, iar în 1552 întreg Banatul Timișoarei este transformat în pașalâc. În cadrul acestuia, Ciacova, împreună cu teritoriile adiacente, va forma unul din sangiacuri, condus de un mai mare turc, cu rang de sangiac-bei, ce-și avea instalată la Ciacova o garnizoană cu nucleul în vechea fortificație. Pacea de la Karlowitz, din 1699, încheiată în favoarea habsburgilor, prevedea pentru otomani distrugerea tuturor fortificațiilor din Banat. În 1701 a fost distrusă și fortificația de la Ciacova, cu excepția turnului. A fost o hotărâre luată în pripă de imperiali, de teama repetatelor atacuri turcești. Nu bănuiau că peste numai două decenii vor stăpâni aceste locuri și vor avea nevoie de acest avanpost întărit la sud de Timișoara. Odată cu distrugerea cetății, scade și importanța militară a localității. Dar, peste scurt timp, va crește importanța economică a locului.
Cula de la Ciacova
Construcția întărită este înconjurată de legende care de care mai pline de savoare și debordând fantezie. Pe dealul Vârșețului se află un turn de factură asemănătoare, care are și avantajul de a se afla la o înălțime apreciabilă. De acolo se putea urmări, cu un ochi ager, toată întinderea din jur, pe o rază de câteva zeci de kilometri. Poveștile spun că cele două construcții ar fi legate cu un tunel subteran care ar fi permis accesul pedestrașilor sau chiar al călăreților. Nimic mai fals! Legenda tunelurilor este comună oricărei localități mai acătării. Ce forțe enorme ar fi fost necesare pentru a săpa, arma și impermeabiliza o astfel de construcție în lipsa tehnologiei de azi? Ce motive ar fi avut cineva să străbată asemenea distanțe pe sub pământ, când pericolele unei surpări sau asfixieri erau mai mari decât pericolele de la suprafață? Și în zilele de azi se mai găsește câte un șugubăț (dacă nu chiar câte unul cu mințile împrăștiate) gata să jure că ar fi văzut tunelul pe când era copil, dar nu mai ține minte prea bine unde. Orice pivniță de sub o casă prinde dimensiuni colosale în mintea unui copil…
Construit din căramidă, pe 4 nivele, turnul are plan dreptunghiular, cu contraforturi de colț menite să întărească suplimentar zidurile. Grosimea pereților este impresionantă, fiind cuprinsă între 1,10 și 2,70 de metri. Localnicii, dar și toată lumea bănățeană numesc turnul „Cula turcească” (kulle, în turcă), deși aceasta a fost construită cu mult înainte de administrația otomană. Dar turcii, evident, au folosit cetatea, turnul fiind un cadou binevenit. În perioada de după 1551 cetatea este ocupată de trupele Semilunii. I se aduc întăriri, este modernizată și, timp de un secol și jumătate, până în anul 1697, aici este cantonată o garnizoană destul de puternică. În timp, turnul rămâne stingher în mijlocul câmpiei, fără niciun rost evident. A mai fost folosit sporadic, ca loc de depozitare a materialelor de construcție, departe de rolul său belicos de la începuturi.
„Avem imaginea unui monument de arhitectură echilibrat, ridicat și amenajat atât în scopuri de apărare, cât și pentru locuire. Ca structură, el se aseamănă cu donjonul din Cheresig, cu donjonul seniorial din cetatea țărănească de la Câlnic, cu donjonul de al Vârșeț etc. Toate aceste monumente datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea și se găsesc la confluența dintre stilul romanic și cel gotic. Elementele romanice sunt următoarele: arcurile semicirculare ale ferestrelor, evazarea ferestrelor spre interior, bolta cilindrică a parterului, apoi aspectul general de donjon feudal, asemănător cu cel de la Cheresig, de lângă Oradea, construit tot din cărămidă, dar de plan hexagonal. Comparativ cu donjonul de la Cheresig, cel de la Ciacova apare ceva mai evoluat, prezentând și contraforturi cu retragere, element arhitectonic propriu stilului gotic, având numeroase analogii în Ungaria și Transilvania”, se poate afla cercetând turismtimis.ro.
Dar a venit și al doilea val de războie dintre Semilună și imperialii habsburguici, cunoscut ca Războiul Austro-Turc, din 1716–1718. Imperiul Otoman era hotărât să îndrepte lucrurile în favoarea sa și să mai corecteze condițiile grele impuse de Pacea de la Karlowitz.
Conflictul izbucnit în 1714, cu Republica Venețiană, avea să ducă la un nou război, care va cuprinde și Banatul. Trupele conduse de Eugeniu de Savoia asediază în toamna anului 1716 Timișoara, iar după mai multe înfrângeri otomanii sunt nevoiți să semneze, sub mediere olandeză și engleză, la 1718, Pacea de la Passarowitz (21 iulie). Avea să fie finalul aventurii central-europene a turcilor, care a durat aproape două secole. Totuși, otomanii vor mai păstra importante teritorii sud-dunărene și balcanice, de unde vor continua să efectueze raiduri militare în nord. Acestea nu erau lipsite de pericole, iar noua provincie bănățeană a avut un coridor militar întărit la granița sa de miazăzi.
Impunerea administrației habsburgice asupra teritoriului dintre Dunăre și Mureș a adus o nouă direcție de dezvoltare micului târg de câmpie. Localitatea a fost puternic colonizată cu germani, care aveau să devină cunoscuți drept șvabi, dar și cu austrieci, cehi, slovaci, luxemburghezi, croați, alsacieni etc.
Dar despre dezvoltarea deosebită a micii cetăți, devenită centru al paorilor din împrejurimi și al oamenilor de seamă ridicați de aici, vom mai vorbi în alte episoade ale poveștii noastre fără de sfârșit despre plaiurile Banatului.