Centenar Titu Maiorescu și blestemul ,,Formelor fără Fond” la români !

175

Cu câteva zile în urmă, Uniunea Scriitorilor l-a omagiat pe Titu Maiorescu în Aula Magna a Universității de Vest. Acum 100 de ani pleca dintre noi, lăsându-ne teme grele, sfaturi și critici. O privire cât de fugară peste lumea în care trăim ne poate arăta cât de puțin am învățat din moștenirea lui, cât de puțin ne-am îndepărtat de maladiile sociale pe care s-a străduit din răsputeri să le vindece sau, măcar, să le așeze sub lupa conștiințelor noastre. Este îndeobște cunoscut pentru activitatea de critic literar deși eforturile sale au marcat numeroase domenii, cel politic cu precădere.

Deputat în Parlamentul României, ministru cu diferite portofolii, inclusiv cel de șef al executivului, avocat, dar și abil cunoscător al teoriei dreptului, Titu Maiorescu rămâne în universul nostru ideatic și prin Discursurile parlamentare rostite între 1866-1913, prin analiza socială, istorică sau de politici publice marcată de substanță dar și de rigoare metodologică. Autoritatea i s-a menținut și astăzi pentru că pleacă din însăși izvoarele spirituale fără moarte ale logicei bunului simț, bunului gust și s-a realizat într-o formă pură, fără vârstă“ (Eugen Lovinescu, 1940). Uimește actualitatea observațiilor și acribia argumentării încât multe dintre textele sale citite astăzi, dau sentimentul unei contemporaneități aparent surprinzătoare. 

De fapt, contextele sunt profund comparabile. Procesul de modernizare societală de la finele secolului al XIX-lea, ieșirea – pentru mulți, bruscă – din letargia feudală, contactul cu energia debordantă a tinerilor întorși de la studii din străinătate dar și provocările neiertătoare ale contextului european au, toate acestea, multe în comun cu tranziția noastră spre democrație și europenitate – mental nefinalizată! Ne putem lamenta oricât cu privire la întreruperea procesului de reformă socială pe parcursul deceniilor de totalitarism, dar Maiorescu ne sancționează inegalabil pentru retardul nostru în nehotărâre și superficial. Noi, domnilor, ne-am dezvoltat din sus în jos  – sublinia în Discursul 13 din 1873 și, de cele mai multe ori, sub presiunea evenimentelor externe iar straturile profunde ale societății au rămas fie nemarcate de schimbare, fie într-o etapă tranzitorie, niciodată dusă la capăt. Cu școlile rurale târziu înființate și slab finanțate, cu ruptura între straturile sociale precum și cu politicieni superficiali (1902), incapabili să explice și să coaguleze mesajul social, am primit sau privit schimbările mai mult ca factor extraneu pe care, uneori, l-am adaptat și rareori l-am asimilat. La ora aceasta, nu puțini sunt cei care încă perpetuează discursuri și valori depășite, în numele neadaptării, a neînțelegerii sau chiar, a respingerii nevoii de schimbare!

În poporul nostru s-a încercat experimentul extraordinar de a ne da, prin Conferința de la Paris, … o formă publică de stat, fără a ne fi întrebat dacă majoritatea poporului este aptă sau nu pentru dânsa (Discurs 13/ 1873). Modernizarea, însă, trebuia făcută! Și dacă societatea nu se dovedea pregătită, ar fi trebuit ca adaptarea să urmeze reformele politice și constituționale. Din păcate, cei care dominau partidele politice aveau adesea soluții contradictorii și nu reușeau să antreneze susținerea reală din partea majorității. Făcuseră studii în străinătate dar se prezentau în fața electoratului cu discursuri prea teoretice sau chiar nefezabile, lipsiți de tact și de răbdare. Pe acest fond, politicienii mai puțin – sau deloc – reformiști reușeau să căștige mandate, putere de decizie fără a avea dorința de schimbare sau chiar, fără a înțelege nevoia schimbării. Astăzi, cei care deconstruiesc labirintul reformei sunt fie alungați, fie li se diluează atât de mult proiectul încât aplicarea conduce la efecte mult diferite!

În aparență, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală… Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii de adevăr (In contra direcției de astăzi, 1868). Aici ar fi de citit hiatus-ul de azi între apartenența noastră la Uniunea Europeană și previziunea includerii în liga statelor cu viteză mai mică de dezvoltare! Aici ar intra, mutatis mutadis neapartenența noastră la spațiul Schengen sau la eurozone! Aderarea a fost una declarativ dorită de majoritatea populației, dar oare câți entuziaști înțelegeau rigorile unui asemenea pas? Aici aflăm diagnosticul nemilos pentru diferența între performanța noastră în numeroase domenii și idealismul în care ne alinăm teama de realitate! Acum, ca și în 1868 când Maiorescu publica studiul În contra direcției de astăzi în cultura română, avem instituții, forme, autorități. Avem partide, școli de toate gradele, un lung șir de norme juridice cu pretenția de a alcătui un sistem juridic (funcțional), avem Constituție – împotriva căreia se legiferează în mod constant cu rare sancțiuni de neconstituționalitate, avem (prea) numeroase publicații, mjiloace media, voci care se doresc ascultate. „Adevărul de care trebuie să ne pătrundem este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură.“ De aici mediocritatea, ridicolul, țintele niciodată atinse, frustrările și neîncrederea în instituții. De fapt, este o lipsă de creditare a formelor instituționale care și-au dovedit inconsistența, este îndepărtarea oamenilor de ceea ce inconștient percep ca superficial, chiar dacă nu pot explica rațiunea ultimă a atitudinii lor. 

Indivizilor li se pretinde să înțeleagă sistemul normativ și să se comporte ca și când l-ar înțelege și susține. „Mai toate formele noastre de viață sunt împrumutate din legile statelor de altă cultură“ (Discurs 13/1873) spunea Maiorescu în urmă cu un secol și jumătate. Dacă acest lucru era, atunci, sesizat ca nefast și apoi am perceput anii de dictatură ca un alt import nepotrivit, de ce după 1989 nu ne-am întors la cultura (juridică, politică, instituțională) proprie și a trebuit să urmăm aceleași căi care ne fac rău? Nu putem construi reguli și autorități după chipul și experiența noastră? Nu avem școli și specialiști plătiți să o facă? Nu avem nici acum o societate capabilă a sancționa ineficiența celor care sub forme dezirabile, continuă să țină lucrurile în loc? „Cu cât starea de cultură este mai înapoiată, cu atâta mijloacele de acțiune pentru a deștepta curentul de opinie publică sunt mai restrânse!“ (Discurs 59/ 1883) Și dacă nu avem cultură societală, ce rol au școlile, presa, instituțiile publice? Câtă autoritate mai pot avea inși dar și organizații care nu aduc niciun plus de înțelegere sau de maturizare politică? „Și nu te întrebi, Constituția aceasta nu a prevăzut ceva, ca el (n.n. alegătorul) să fie educat în moravurile sale politice de cetățean al statului modern în timpul celor de patru ori 365 de zile cari se petrec până să ajungă el o dată ca să depue votul acela?“ (Discurs 59/1883). Diferența dramatică față de timpul lui Maiorescu este că între timp votul a devenit universal și la el, de o parte sau de alta a buletinului de vot, participă un număr și mai mare de indivizi care nu au nici cea mai vagă idee de ce votează, pentru cine sau pentru ce proiect. Adică, în loc a remedia problema, dintr-un principiu umanist, i s-a dat posibilitatea de a face și mai mult rău. „Nu putem avea alegători independenți, căci le e teamă pentru averea lor“ (Discurs 59/1883). Astăzi, averea poate fi șansa unui loc de muncă, locul în facultate, punctul de pensie sau speranța de a avea asfalt în comună. 

Astfel ar decurge un dialog imaginar între Titu Maiorescu și noi, cei de azi, cu straniile noastre neconcordanțe, cu stupoarea afișată, cu idealismul și vanitatea noastră dar și cu lipsa crasă a fundamentelor. Opunându-se proiectului de revizuire a Constituției (din 1866), Maiorescu întreba retoric în Parlament care era proiectul de țară al celor ce căutau schimbarea cu orice preț. Poziția sa de respingere a revizuirii era întemeiată pe un lung șir de prevederi din legea fundamentală încă neimplementate timp de 17 ani scurși de la intrarea acesteia în vigoare! „Prin urmare, ce să revizuiți Constituția? Faceți-o mai întâi să trăiască!“ Între nereușite menționa teme care astăzi au o actualitate cutremurătoare: independența magistraturei de puterea executivă, profesionalizarea funcției publice, corupția din instituțiile publice datorată cumulului de funcții, descentralizarea administrativă! Despre toate aceste teme se scrie foarte mult, se discută în toate mediile cu pretenții, se finanțează și se publică analize cu titluri menite să impresioneze. Dar de la MCV la agenda publicațiilor de știri și apoi, la discuțiile despre oportunitatea prezenței noastre în spațiul Schengen, toate fac referire la ingerința politicului în justiție. Spre a nu mai aminti hotărârile CEDO împotriva României! Despre corupție și nepotism … „nomoluri de cuvinte fără niciun miez, bășici umflate cu aer gol… o adevărată epidemie a frazeologiei!“ (Discurs 59/1883). Iar descentralizarea este adusă în scenă doar la zile festive, cu scopuri bine definite în mintea regizorilor politici, nicidecum spre a începe implementarea ei. De ce? 

Întotdeauna monopolul este preferat, de către cei ce îl dețin, unei piețe cât de cât libere, spre a nu mai vorbi despre competițiePuterea de a face legea, nu de a o urma; instinctul de dominare prin anularea celuilalt; sentimentul de siguranță ce te înconjoară câtă vreme ești singur, pe insula ta, tot acest compozit subiectiv stă bine ascuns sub discursul reformator care promite, liniștește contestația, amână verdictul. Forma în varianta ei cea mai uzuală de discurs politic este acolo pentru relația cu publicul, dar actorul în cauză știe că fondul trebuie să rămână cât mai mult în posesia sa exclusivă. Odată împărtășit, obiectivat, pus în circulație, poate produce binele colectiv, dar pe costul celui ce își  sacrifică liniștea și comfortul personal. Forma fără fond este dovada cea mai grăitoare a nivelului de maturizare la care a ajuns societatea, gradul de coerență a relațiilor inter-umane, tipul de nevoi încă nesatisfăcute la nivelul majorității! 

„Nici această epocă de copilărie constituțională n-am trecut-o încă?“ (Discurs 59/1883) ar exclama exasperat Maioescu! Nu, domnule profesor! Românii au trecut prin experiența comunismului paternalist dar și frustrant. Cei ce au reușit să ajungă la fondul problemei, fie au dat numai de partea materială – și le este teamă să ridice ochii spre a vedea efemeritatea succesului lor; fie, au găsit fondul real și li se refuză posibilitatea de a modifica formele spre a rezona cu fundamentul pretins. Ne-ați explicat cu ceva timp în urmă diferența între Oratori, retori și limbuți (1902)! „Oratorul vorbește pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi…. De aceea, oratorul poate avea o valoare permanentă, retorul – numai una trecătoare, limbutul – niciuna.“ Oratorul a descoperit fondul temei și știe cum să o utilizeze, cum să remedieze, cum să se raporteze la ceilalți din perspectiva acestui fond. Dar având valoare permanentă, cum ne învățați, domnule Maiorescu, oratorul deranjează retorii, cei ce au formele și vor să creadă că forma e totul. Că procedura, ambalajul, lista de realizări (reale sau superficiale) țin loc de substanță și de transformare. Și nu pot împărți permanența cu cei ce văd dincolo de imediatul faptei publice. Cît despre limbuți, ei țin viu zăngănitul aparențelor, pentru că asta e tot ce au, tot ce știu. Din păcate pot fi atât de mulți, și astăzi au drept de vot, încât gălăgia lor acoperă orice tentativă de discurs.

În Discursul 47/1879, Titu Maiorescu discuta oportunitatea și modalitatea de a se acorda cetățenie și, implicit, drepturi evreilor din Regat. Dincolo de recomandările puterilor occidentale dar și de logica proprie, discursul a propus o viziune umanistă, de o deschidere neașteptată pentru acea vreme. Dincolo de universalitatea drepturilor civice pe care o proclama cu mult înaintea Conventiilor ONU din 1966, Maiorescu adăuga o condiție minimală: „să-și documenteze dorința se a se împământeni… fiindcă voiești să intri într-un stat din care ai să faci parte ca liber cetățean“. Două ar fi remarcile de adăugat aici! Limbuții au primit drepturi universale fără a mai fi întrebați de intențiile lor reale și, astăzi, domină cu formele lor fără fond un discurs social și așa îmbătrânit. Dar, pe de altă parte, acum când Europa primește aproape neselectiv, migranți din alte culturi instituționale, mai cere cineva documentarea dorinței de a se împământeni? „Dacă veți primi o listă impusă, fără ca ei să o ceară… ați introdus în mijlocul nostru un element care va zice întotdeauna: Nu am primit de la voi aceste drepturi, ci de la străini!“ Și atunci, vom avea o formă cu fond cu tot, dar un fond străin și de forma noastră și de posibilul fond pe care întârziem să-l aducem la viață. Cât fond e în migrația lor și cât în acceptarea noastră? Spre a nu mai întreba ce forme sociale va genera; sau când vom fi cu adevărat pregătiți să înțelegem fondul gândurilor lui Titu Maiorescu….

LĂSAȚI UN MESAJ