„Cel mai important lucru pentru mine, acum, e să mor în țara în care m-am născut”

1188

Interviu cu scriitorul Costel Baboș

Costel Baboș s-a născut la 27 iunie 1962, în satul Mal (Sălaj). Este absolvent al Facultăţii de Chimie Industrială din Timişoara. În 1996, emigrează în Canada, unde urmează Colegiul de Artă și Tehnologie, Windsor. Debutează în revista „Helion” (1983), cu povestirea Acasă. Publică proză SF în mai multe reviste. În 1994 îi apare volumul de proză SF şi fantastică Un om din Wayfalua (Editura Marineasa, Timişoara). Au urmat volumele: Probleme bărbătești (2004, Marineasa), crede în Dumnezeu (2005, Cartea Românească), Un om din Wayfalua și alte povestiri (2009, Bastion), EPpistolar (2011, ArtPress). Cărțile sale pot fi lecturate la adresa http://dorianduma.blogspot.com/.

 

Robert Șerban: Ți-ai luat canadiană nouă?

Costel Baboș: Se pare că mi-am luat una mai demult și, între timp, s-a cam învechit. Zâmbesc, deci exist…, deci glumesc, am vrut să zic. Încerc să înțeleg tâlcul întrebării tale. Am ajuns în Canada primăvara, la sfârșitul lui mai, cu mai bine de 20 de ani în urmă, pomii erau încă înfloriți, Canada doar ce ieșise din iarnă (nu întreaga Canadă, pentru că sunt locuri în care iarna persistă tot timpul anului. În apropiere de Cercul Polar, de exemplu). Prima impresie a fost extraordinară, mirifică, vorba unui prieten. Mi s-a părut că am aterizat pe altă planetă, în altă lume. Senzația de spațiu. Totul larg, până la extravaganță. Străzile, șoselele, clădirile, lacurile, câmpiile, pădurile. Până și mașinile. În orice mașină mă urcam mi se părea că e limuzină.

De fapt, am aterizat pe aeroportul Pearson, din Toronto, de unde un amic (singurul amic pe care-l cunoșteam în toată Canada) m-a luat cu mașina și m-a dus în Hamilton, la nicio „zvârlitură de băț”. În Canada, 50 de kilometri înseamnă aproape, iar 100 — o azvârlitură de băț. Eram cu soția (spun soția ca să nu iasă o cacofonie, o cheamă Camelia) și cei doi băieți ai mei. Cu câte două bagaje de fiecare. Niște genți de rafie, să fie cât mai ușoare, să cuprindă cât mai multe lucruri grele; de departe se vedea că suntem români. Cele mai grele obiecte au fost cărțile. De mobile, de apartament, de alte lucruri te desparți mai ușor, cu cărțile e o altă poveste.

În ’96, când am ajuns în Canada, Hamiltonul era mort din punct de vedere economic și avea una dintre cele mai ridicate rate de șomaj din provincie. N-aveam de unde să știu asta când am plecat din România. Pe atunci nu exista Google să-l întrebi. Aveam să aflu abia după nenumărate încercări de a-mi găsi un serviciu. De aceea, prima impresia a fost puternică, însă a doua a fost de-a dreptul uluitoare. Doar că în alt sens. După 5 luni în care mi-am cheltuit bruma de bani pe care îi obținusem în România prin vânzarea apartamentului, aveam să mă mut, de-a dreptul disperat, cu câteva sute de kilometri mai la sud, în Windsor. Mai aveam în buzunar exact 100 de dolari, se apropia iarna și canadiană încă nu apucasem să-mi cumpăr.

R.Ș.: „N-am nevoie de bani să trăiesc. Ci de liniște. Un partener. Aer, apă. Hrană. Un acoperiș, haine, un mijloc de transport. O pasiune. Și câțiva prieteni.” Sunt cuvintele tale postate, relativ recent, pe Facebook. De ce ai plecat taman în Canada? Îți lipseau prietenii în România? Liniștea, aerul, râul, ramul?

C.B.: Acum așa gândesc. Mă refer la fragmentul citat de tine. La început, alergam să-mi fac un rost. Serviciu, bani, serviciu, bani, familia, iar serviciu, iar bani. După 10 ani de alergătură, am dat faliment personal pentru că ajunsesem în imposibilitatea de a-mi mai plăti datoriile și am crezut că viața se termină în acel punct. Dar nu s-a terminat. Dimpotrivă, a fost doar o resetare.

Am ales Canada pentru că era printre singurele țări (pe vremea aceea) care accepta emigranți printr-un program bine pus la punct. Întrebarea nu e de ce am ales Canada, ci de ce am ales să plec din România. Iar treaba cu plecatul, la mine, era veche. Prima oară când am ales să plec din România a fost în ’81, imediat după terminarea liceului. Atunci n-am reușit, guvernul comunist nu te lăsa să-ți iei lumea în cap, și „libera circulație” era un concept occidental toxic. Încercarea mea de trecere frauduloasă a frontierei (în lipsa unui pașaport de liberă circulație) a fost aspru pedepsită cu încarcerarea. Viitorul meu în România, până în 1989, a purtat mereu amprenta faptului că am fost etichetat frontierist, criminal, trădător de țară și că vizitasem penitenciarul pe dinăuntru. Îți imaginezi că dorința mea de a pleca s-a intensificat în toți acești ani. După ’89, a fost un timp al speranțelor. Însă, odată cu venirea la putere a lui Iliescu, speranțele mele s-au spulberat. Fratele meu cel mic, care era student (președintele studenților arhitecți de atunci, de la Institutul „Ioan Mincu” din București), a fost bătut crunt de hoardele minerilor și, în toamna lui ‘’90, a plecat definitiv în Suedia. A fost un moment care m-a marcat puternic.
Nu-mi lipseau prietenii în România. Chiar dacă o parte dintre cei mai buni începuseră să plece deja. Mi-au lipsit abia după ce-am plecat. Pentru că, în Canada, practic m-am izolat de prieteni. A trebuit să-mi fac alții. Până nu demult am fost o persoană extrem de sociabilă, și acest lucru mi-a reușit. Dar nu se compară. Prieteniile puternice și definitive se leagă în tinerețe.

R.Ș.: „E o minune vântul ăsta. Cum încetează, cum ți se pare că e cald și bine (vorbesc de -24 grade C, cât e la mine acum). Cum se stârnește din nou, îți îngheață și nădragii. Și mațele. Și ce mai e prin mațe…” Tot pe tine te-am citat. Cum suporți aprigul frig canadian, mai ales că vii dintr-o climă temperat-continentală? Nu-ți vine să-și iei, reiei câmpii (la Câmpia de Vest, mă gândesc)?

C.B.: La început nu m-au deranjat iernile canadiene. Mai ales că, după scurta experiență din Hamilton, m-am relocat în cel mai sudic oraș Canadian, a cărui Paralelă 45 trece și prin România. Însă, 10 ani mai tîrziu, mutarea a fost spre nord, în Edmonton, Alberta, unde lucrurile s-au schimbat radical. Aici, iarna începe de multe ori în septembrie și se termină pe la începutul lunii mai. Frigurile sunt uneori năprasnice. Temperaturile extreme nu sunt ceva neobișnuit (mă refer la cele mai jos de -40 grade C), între -30 și -40, destul de obișnuite, iar între -20 și -30 sunt la ele acasă. Nu numai că Edmonton e cel mai mare oraș nordic al Canadei, dar se întinde pe un platou, la o altitudine de 750 de metri. Peste toate astea, serviciul meu nu e în Edmonton, ci și mai la nord, încă 550 de kilometri, undeva după Fort McMurray. Mulți ani am făcut naveta cu mașina (săptămânal), în ultima vreme — cu avionul. Acolo friguri! Acolo, echipamentele de protecție a muncii pe timp de iarnă sunt de fapt echipamente de protecție împotriva degeratului.

De multe ori mi-a venit să-mi iau câmpii spre Câmpia de Vest, ca să te citez și eu. De alfel, excursiile mele din ultimii 10 ani s-au intensificat spre sud. Nu numai Mexic sau alte destinații fierbinți, dar mai ales Europa. În ultimii 4 ani am fost în România în fiecare an.

R.Ș.: „Liberul arbitru e doar o schemă, o iluzie. O gogoriță.” Sunt de acord cu tine! Asta fiindcă eu cred în Dumnezeu. Tu în ce crezi? 

C.B.: Cred că mi-ai luat la purecat toate gândurile de pe FB. E de bine, înseamnă că mă răsfoiești. O chestie reciprocă. Și eu cred în Dumnezeu. Poate altfel decât tine. Dar, în esență, același Dumnezeu. Cel care ne-a creat pe noi, oamenii, a creat viața, universul, lumea. Mă țin departe de religii din câteva motive. În Canada e un subiect pe care să-l eviți pe cât se poate pentru că e o țară multiculturală. E bine să-ți păstrezi opiniile pentru tine, și nu să le discuți cu alții, întrucât nu știi niciodată de ce religie ține interlocutorul tău. Religia, printre altele, e un set de atitudini și practici bine stabilite. Care nu-ți prea lasă șansa de a gândi liber și e foarte tranșantă. Ești ori înăuntru, ori în afară. Zic. Cei care se cred înăuntru (majoritatea), dar sunt pe dinafară, nu se pune. Și încă ceva, din punct de vedere al unei religii sau secte în particular, toate celelalte sunt erezii și drumuri înfundate. Cel puțin așa văd eu lucrurile. Pe de altă parte, consider că religiile sunt (sau, cel puțin, au fost până nu demult) o pârghie de manipulare a omului, de ensclavizare a lui. Atât fizică, cât și morală. Că vârfurile ierarhice religioase n-au urmărit niciodată fericirea ori bunăstarea turmei, ci numai a lor personală. Pentru ei religia a fost, și poate mai e, o simplă unealtă a puterii. În credința mea eu cred că poți avea o relație directă cu Dumnezeu. Fără interpuși, fără să dai zeciuială, fără să mai fie nevoie să treci prin intermediari. Fără să-ți faci semnul crucii neapărat ca un apucat, fără să dai cu genunchii de pământ, sau cu capul, sau să stai în poziția lotus. Și fără să aprinzi lumânări. Biserica ar trebui să fie un simplu locaș de rugăciune și adunare, și nu o instituție cu ranguri și răngulețe de tot felul, care să mulgă populația prin taxarea oricărui serviciu cât de mic, să se amestece în politică, să apară la televizor și să ne sfătuiască pe cine să votăm și cum să facem sex, să se dea în stambă cu mașinile lor și echipamentele lor bengoase.
Eu merg la biserică. La locașul bisercii ortodoxe române din Edmonton. Pentru că acolo pot lua legătură cu comunitatea românească extinsă (dincolo de prieteniile și amicițiile personale). Pentru că îi face plăcere Cameliei să o însoțesc din când în când la biserică. Pentru că avem un preot inteligent și cu un simț al umorului foarte dezvoltat, care scrie sorcove, plugușoare și, uneori, poezie. Pentru că eu, la rândul meu, sunt botezat ortodox și, chiar dacă nu sunt de acord cu religia (deci fac o diferență între a fi religios și a fi credincios), o respect, îi respect pe cei care sunt religioși, apoi îmi respect rădăcinile, limba, istoria neamului meu și tradițiile sale. Pentru că țin la tradiție, am până și un duhovnic, pe Gabriel Marineasa, cu care tu te cunoști foarte bine. Rămân pe poziția că poți să-ți iubești aproapele indiferent dacă ești sau nu religios, că poți fi un om mai bun și dacă nu intri în vreo biserică și că poți să-i ajuți pe cei în nevoie și fără să te rogi și să te închini în văzul tuturor.

R.Ș.: M-am luat cu întrebările de curtoazie și am uitat că ești scriitor. Și încă unul bun. Tu mai ții minte asta? Și, dacă da, ce faci ca să-ți reîmprospătezi memoria?

C.B.: Ultima întrebare n-a fost de curtoazie, ci una destul de grea. Mai degrabă o provocare. Iar acum îmi faci complimente. Mulțumesc, Robert. Mai întâi cred că ar trebui să definim ce înseamnă un scriitor bun. Faptul că e premiat? Că e vândut? Că e ecranizat, că scoate cărți pe bandă rulantă, tiraje mari? Că e citit (cu condiția să ajungă la cititor)? Sunt exemple pro și contra pentru fiecare categorie în parte. Țin minte că literatura a fost unul dintre hobby-urile mele importante și de foarte lungă durată. Dar atât, un hobby. Dacă ar fi fost să trăiesc din literatură, deci să fac o profesie din asta, aș fi murit de foame în România (și cum eu am scris numai în limba română…).

Succesul în literatură depinde de foarte multe lucruri. De promovare, în primul rând. Pe tarabe, în librării și magazine online stau cărți bune și maculatură  deopotrivă, împinse în față de gargara unor critici. Dacă ai bani, te promovează toată lumea. Ai loc mai avantajat în vitrine sau ieși pe prima pagină de căutare. Dacă n-ai bani, îți trebuie relații. Dacă n-ai nici relații, scrii de amorul artei, din hobby, ca mine. Ca tine. Ca să exiști în literatură, ca în orice altă artă, trebuie să fii acolo, activ, să faci valuri și clăbuci. De peste ocean nu ai nicio șansă. Decât dacă te remarci în țara în care trăiești în limba țării respective și apoi ești preluat și de țara de origine.

Am renunțat la scris nu pentru că n-am fost remarcat în media românească, ci și pentru că nu mă puteam ocupa mai serios de aspectul promovării mele ca autor de carte. Și apoi nici timpul nu mă ajuta. Serviciul meu era pe o cu totul altă traiectorie decât pasiunea. După minimum 10 ore de muncă în industria constructoare de mașini, sau 12 în petrol și gaze, e greu să-ți mai ardă de scris. Perioadele mele cele mai prolifice au coincis cu perioadele de criză economică, când nu aveam de lucru. Dar să nu mă înțelegi greșit, am abandonat (temporar) scrisul, nu și hobby-urile.

R.Ș.: Știi cum arată lumea literară canadiană din jurul tău? Se fac lansări de cărți, lecturi publice, cenacluri, târguri de carte la Edmonton, unde trăiești?

C.B.: N-am nicio idee. Știu că te dezamăgesc. Urmăresc premiile literare anuale și cam atât. N-am fost la nicio lansare de carte aici, deși, în Edmonton, sunt, dacă nu zilnic, măcar două pe săptămână. Lansări, lecturi publice etc. Există cenacluri, târguri și festivaluri de carte la care nu mă duc. Vara, la sfârșit de săptămână, prefer să merg sau să stau în aer liber, pentru că vara e atât de scurtă (gurile rele spun că pică într-o miercuri). Iar pe timp de iarnă nu mă îndur să ies din casă decât la muncă, la cumpărături, la biserică, uneori, și în vizite pe la prieteni. Rar mai ies la cinematograf și la câte un concert de chitară clasică. Ultimii 10 ani am fost acasă mai mult în vizită. Sâmbătă, duminică, scurt. Au fost ani când veneam acasă doar la două săptămâni. Așa că lumea literară din jurul meu e aproape în exclusivitate pe internet.

Am să-ți răspund la o întrebare pe care nu mi-ai pus-o: care e ultima carte pe care am citit-o? E volumul tău de poezie, Tehnici de camuflaj. Volum pe care te-ai îndurat să mi-l trimiți în format electronic. Din când în când mai primesc astfel de cărți. În rest, citesc poezie de pe facebook. C. Komartin și Cosmin Perța nu postează poezie, dar Radu Vancu, da. Și Traian Abruda, al cărui fan am devenit. Și tu, uneori. Sorin Olariu (în grai bănțean), Silvia Caloianu, Șerban Axinte și mai sunt câțiva care-mi scapă acum și pe care îi am la contacte. Când țineam Club Literar eram mai pătimaș cu lectura.

Poezie în engleză nu citesc. Am făcut excepție cu Edgar Allen Poe, care îmi place foarte mult, și mai primesc uneori poezii în engleză de la compatrioți români, să-mi dau cu părerea. Proză în limba engleză citesc. Mai ales literatură SF, care merge ușor la lectură în avion, spre și dinspre locul de muncă. Și, desigur, citesc ziarele, ascult radioul și nu am abonament TV.

R.Ș.: Ce motiv te-ar readuce în România?

C.B.: Suficiente. Planul meu e să locuiesc în Timișoara pe durata lui 2021, când va fi Capitală Culturală Europeană. E o șansă cu care nu mă voi mai întâlni. Știu că, momentan, există fricțiuni între primărie și elita culturală timișoreană, dar sper să se rezolve. Când am plecat din România, nu mi-am propus și nici imaginat că va fi pentru totdeauna. Mereu m-am gândit că mă voi reîntoarce, măcar ca pensionar. Însă, cel mai important lucru pentru mine, acum, e să mor în țara în care m-am născut. Poate par demodat ori chiar lovit cu leuca, însă mulți români simt așa, de ce aș fi eu mai breaz? Sigur, n-o fi cel mai confortabil loc în comparație cu alte țări și nu-mi place ce se întâmplă politic în România, dar politic nu-mi place ce se întâmplă niciunde în lume. Lumea, cu foarte mici excepții (Finlanda, Islanda, ce știu eu), pare dusă cu pluta.

Simt tot mai mult nevoia să vorbesc românește și să aud românește în jurul meu. N-am nimic cu limba engleză, o folosesc de mai bine de 20 de ani, dar parcă am obosit. Până la urmă, în românește mă exprim cel mai bine și înțeleg cel mai bine. Și mai vreau să mă plimb pe Corso, în Timișoara, să beau o bere la o grădină de vară, o cafea, să mănânc un mic, un covrig, o merdenea. Să merg la un spectacol de teatru, operă, o lansare de carte, o expoziție, un festival, un concert. Să mă zgâiesc la statuile din parcuri și la clădirile vechi din zona centrală a orașului. Să privesc cum curge leneșă Bega, să mă dau cu vaporașul. Să mă întâlnesc cu prieteni vechi și cunoștințe de odinioară. Foști colegi de generală, de liceu, de facultate, de armată, de lucru, de club și așa mai departe. Foști vecini… Să trec la pas peste podurile Timișoarei și să intru în Catedrală. Am vorbit cu câțiva prieteni și foști colegi, plecați și ei din țară, care îmi împărtășesc ideile și au planuri asemănătoare. Crezi că vreau prea mult?

R.Ș.: Te așteptăm!

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ