La data la care citiți aceste rânduri, dragii mei, a început deja un nou an școlar. Pentru mine, acest eveniment se constituie într-un bun prilej pentru a reflecta — foarte pe scurt, desigur — pe marginea locului și a rolului dascălului în societate. De câteva decenii, dascălul român este atacat din toate părțile. I se reproșează totul: că școala a devenit, din pricina lui, foarte grea pentru învățăcei; că este blazat; că nu se (mai) pricepe să educe și să instruiască, așa cum s-au priceput antecesorii săi; că nu (mai) are talent; că e măcinat de ambiții și pasiuni străine unei educații eficiente, pe care nu (mai) e capabil să o asigure copiilor și tinerilor care au (ne)șansa de a-l întâlni; că, în sfârșit, mai mult încurcă decât folosește, astfel că ar fi în interesul tuturor să renunțăm la el, să-i limităm rolul școlar, prin înlocuirea lui cu… un computer sau — de ce nu? — cu o bază de date, accesibilă on-line.
Înspăimântător pentru mine este faptul că, în mediile on-line, respectiv pe paginile Facebook-ului, și-au făcut cuib o serie întreagă de grupuri și grupulețe care pretind emfatic că știu ce anume ar trebui predat copiilor și tinerilor din școlile acestei țări, că programele sunt prea încărcate ori lipsite de utilitate și că, pe scurt, școala le obosește, le plictisește sau le îmbolnăvește vlăstarele. Gândind la această neplăcută realitate, mintea mi-a zburat la bătrânul Bertrand Russell, cel care observa că „în general, lucrurile predate la școală înaintea vârstei de paisprezece ani trebuie să facă parte din cele pe care toată lumea ar trebui să le cunoască; în afară de unele cazuri excepționale, specializarea trebuie să vină mai târziu. Totuși, unul dintre obiectivele educației de până la paisprezece ani ar trebui să constea în depistarea la elevi a aptitudinilor speciale, astfel încât, dacă ele există, să poată fi promovate cu grijă în anii ulteriori. Din acest motiv, e bine ca toată lumea să învețe părțile introductive ale materiilor ce nu vor trebui studiate mai departe de către cei care nu se împacă bine cu ele”.
Ce ne spune, de fapt, acest formidabil filosof? Că, în primii ani de școală, copilului nu trebuie să i se ascundă nimic din ceea ce ar putea să-i placă ulterior, atunci când el ajunge elev al unui liceu ori student al vreunei universități: nici istoria sau geografia, nici matematica sau fizica ori chimia, nici limbile clasice și nici literatura. Puțin din fiecare, cât să-i deschidă gustul copilului care, în câțiva ani, s-ar putea să descopere că e atras tocmai de acel domeniu pe care, inițial, îl privea cu dezinteres ori chiar cu dispreț. Russell avea perfectă dreptate atunci când mărturisea cititorilor săi credința puternică pe care o împărtășea că matematica „oferă (…) o introducere firească în acuratețe”, că „aproape orice copil devine interesat de geografie de îndată ce este asociată cu ideea de călătorie” și că studiul istoriei poate fi început „cu folos la vârsta de aproximativ cinci ani, mai întâi cu povești interesante despre oameni eminenți, abundent ilustrate”.
Totodată, sunt utile pentru formarea unui copil literatura și limbile străine. Numai că nici cea dintâi și nici cele din urmă nu se învață oricum și, în orice caz, nu se asimilează cu ușurință. Pentru a se apropia de literatură, valoroasă este pentru copil familiarizarea „cu anumite exemple de literatură bună, familiarizare capabilă să(-i) influențeze nu doar stilul exprimării scrise, ci și stilul gândirii”. Apoi, „în copilărie este posibil să înveți perfect să vorbești o limbă modernă, ceea ce nu va mai fi niciodată posibil mai târziu; există, așadar, temeiuri solide pentru predarea limbilor la o vârstă fragedă, dacă în genere se dorește învățarea lor. (…). Atenția intensă a copilului îl face capabil să nu amestece limbile între ele, cu condiția de a le vorbi (respectiv, de a le învăța) cu persoane diferite”. Și chiar dacă „aptitudinea pentru matematică (…) este în mare parte un dar al zeilor”, „totuși, orice băiat și orice fată trebuie să vină în contact cu ceva matematică”, fie și numai pentru ca dascălul să aibă șansa de a-i descoperi pe „cei care au talent pentru ea”.
Tabloul lui Russell ar trebui să-i facă pe detractorii dascălilor de astăzi să fie mai prudenți în criticile pe care le colportează și să-și tempereze disprețul suveran — de cele mai multe ori, de nimic justificat — față de învățătorii și profesorii din școlile noastre. Ar trebui ca mai toți acești detractori să observe că, în școlile bune ale Vestului, la care atât de des aceștia se raportează, studiul este serios și că, prevalent, procesele educaționale sunt gestionate și, respectiv, girate de dascăli. Elevii și părinții lor nu sunt decât cel mult consultați atunci când se pune problema luării vreunei decizii care interesează școala, ce anume trebuie învățat și cum anume urmează să fie evaluate cunoștințele asimilate. Deși acestor „revoluționari de mucava”, dornici să impună veșnice reforme — care mai de care mai hazlii ori lipsite de orice fundament didactic sau pedagogic —, o să li se pară greu de înțeles, îmi iau libertatea de a le spune, cu claritate și cu orice risc, următorul lucru: într-un sistem de învățământ de calitate, care urmărește să formeze cetățeni autentici, apți să-și valorifice libertatea — dar nu oricum, ci numai înțelegând ceea ce se petrece în jurul lor și, mai ales, cu ei — nu este loc de prea multă democrație.
Bibliografie: Russell, Despre educație (trad. de S.G. Drăgan), Humanitas, București, 2019.