Câteva considerații în jurul expoziției Silviu Oravitzan la Muzeul de Artă Arad

246

Iubesc arta lui Oravitzan și scriu despre arta sa de peste un sfert de veac. De-a lungul anilor în care am avut privilegiul să îl însoțesc în albume, cărți, vernisaje, am încercat o înțelegere a figurărilor sale geometrice ce par să respire aerul auroral al Genezei și m-am lăsat sorbit de atracția supraumană a Centrului, acolo unde lumea se naște și se retrage asemenea unui expir și inspir cosmic, dincolo de timp și de spațiu.

Am publicat — alături de personalități mirabile din spațiul creștin, muzeal sau hermeneutic — studii și eseuri despre pecetea porților sale, despre epifania ploilor sale, despre misterul Luminii increate, despre Cămășile cristice sau despre felul profund, tradițional al regăsirii simbolurilor din lucrările sale în cele mai diverse spații spirituale. Fiindcă arta sa e una simbolică, bogăția de sensuri și semnificații e una mereu reîmprospătată nu numai de rădăcinile ancestrale ale acestor simboluri (cerc, pătrat, triunghi, octogon, cruce), ci și, aș zice, de o bucurie hermeneutică pe care cel care se așază să le contemple o resimte din plin.

 

Dintre multele paradoxuri fertile pe care ni le propune demersul său figurat, aș semnala acum unul ce mi se pare că acoperă întreaga sa creație: cu excepția unei perioade mai recente, în care lucrările sale aparțin figurativului din creștinismul răsăritean, arta sa poate fi citită, cum spuneam, și în alte chei: de la spiritualitatea orientală până la teme și motive ale altor religii sau figurări ce au irigat speculația parareligioasă a Renașterii. Dar, mai ales, până la teme și motive ale artei tradiționale românești, ale unei etnografii profunde din satul său natal, Ciclova.

Atunci când a descoperit arta lui Silviu Oravitzan, Paul Barbăneagră a fost fermecat (ca să spunem așa) de adâncimea imemorială a ei și de funcția ei de reamintire. De reașezare în Centru, acolo unde Lumea, adică omenirea și toată Făptura, se reîndumnezeiește. Evident, un asemenea demers îl apropie pe Silviu Oravitzan de filosofia demersului eliadian. De fapt, merge dincolo de demersul marelui nostru savant care nu pare a fi cucerit de ortodoxia răsăriteană, ci de ceea ce el a numit „creștinism cosmic”, ale cărui mize au fost mai degrabă conotate politic. Cum se știe, dincolo de admirabilul său efort de scrutare a religiilor lumi, de înțelegere a sacrului și a omului religios, Eliade a propus și o soteriologie implicită în care elementul prim, obligatoriu, este sacrificiul. Da, fiindcă sacrificiul este ritualul originar ce împacă, temporar, omul cu Cerul. Iar cu privire la înțelesul sacrificiului, aș remarca o importantă nuanță semantică: „sacrificiu” este un cuvânt ce se referă la o terță persoană, instanță, la altcineva, în vreme ce „jertfă” înseamnă, mai de grabă, sacrificiu de sine.

De altfel, DEX-ul ne semnalează și un sinonim pe care îl presupune verbul „a jertfi” — „a omorî”, un verb ale cărui semnificații sunt, deopotrivă, reale și simbolice. Și rămân în aceeași sferă a semanticii pentru a remarca sinonimia dintre „mucenic” și „martir”. Cuvântul „martir” are rădăcină grecească, unde înseamnă „martor”, în sens de persoană care depune mărturie. Iar dacă mergem mai în profunzimea sensurilor cuvântului „martir”, din faimosul Dicţionar etimologic al limbii greceşti al lui Chantraine aflăm că radicalul mar– trimite la un verb indo-european cu sensul de „a-şi aminti”. Or, dimensiunea profund liturgică a artei lui Oravitzan constă, vine, se așază și din acest reflex al (re)amintirii lui Dumnezeu.

LĂSAȚI UN MESAJ