Drumețul ce a luat la pas cărările umblate sau mai puțin cunoscute al Banatului de pustă va râmâne uimit de varietatea și de bogăția de monumente, clădiri, castele, conace ori biserici de pe aceste meleaguri. Și cum doar în imaginația săracă a unora mai puțin instruiți, Banatul a fost un pustiu acoperit doar de mlaștini, în care nu e nimic demn de a fi consemnat și civilizația a fost adusă doar de puțină vreme odată cu reformele unor capete încoronate trebuie să le aducem aminte că de acum două milenii sau chiar mai demult, strămoșii latini au numit această zonă „Dacia Felix”. Adică mai pe limba noastră de acum ar veni cam „Dacia cea fericită”. Adică era era de atunci o provincie a bunăstării și a îndestulării atât materiale cât și spirituale. Dacă chiar romanii adminteau cu oarecare invidie și respect că pe aceste meleaguri era un loc al fericirii asta spune multe despre teritoriul de acum ce se suprapune oarecum cu miticul spațiu dorit de împărații romani.

După cum explică învățatul Adrian Bejan în lucrarea „Istoria Daciei romane”
Stăpânirea romană în Dacia prezintă un dublu aspect. Ea s-a instaurat pe pământul Daciei prin violenţă, pe calea armelor şi s-a menţinut tot timpul sprijinindu-se pe o armată numeroasă şi pe un puternic sistem de apărare. Cu toate acestea, ea nu a avut un caracter distructiv. Dimpotrivă, epoca stăpânirii romane în Dacia a însemnat un progres din punct de vedere al evoluţiei generale a societăţii faţă de epoca precedentă, schimbând întreaga înfăţişare a Daciei şi ridicând-o la o treaptă superioară”.

În timp, după răzmerițe și retrageri militare și administrative din marea „Dacia Traiană” sensul de „felix” a fost restrâns pentru zona de sud-vest ce cuprinde actualul teritoriu al Banatului.

Dacia Felix este și în zilele noastre o denumire a unei entități administrative viabile ce este folosită în continuare de Biserica Ortodoxă Română pentru o Episcopie cu un statut mai special.

Episcopia Daciei Felix este o eparhie a Bisericii Ortodoxe Române care are jurisdicție asupra comunităților ortodoxe românești din Serbia și se află în jurisdicția directă a Patriarhiei Române. Are sediul în Vârșeț și a fost condusă de episcopul Daniil Stoenescu, până în anul 2022. Odată cu plecarea acestuia ca episcop vicar al Episcopiei Devei și Hunedoarei, până la alegerea unui nou episcop, Patriarhul Daniel asigură locotenența episcopală. Iar sediul acestei episcopii este Biserica „Înălțarea Domnului” din Vârșeț, una din cele mai frumoase lăcașe de cult românești din tot arealul dintre Dunăre și Mureș.

Deși are o istorie destul de recentă la scara istoriei locale bimilenare s-a impus ca un centru de coagulare al spiritualității române creștine din aceste locuri. Așa cum la și Panciova este un soi de capitală a culturii române din Serbia în plan mai laic.

Catedrala ortodoxă română „Înălțarea Domnului” din Vârșeț (în sârbă Румунска православна црква у Вршцу) este o biserică ortodoxă română construită în perioada 1911-1912 în orașul Vârșeț din sudul comitatului Timiș din acea vreme.

Așa cum era deja încetățenită o cutumă a vremii, orice clădire odată ce era obținută suma de bani necesară și trecută parte birocratică a aprobărilor și a proiectelor, era finalizată cam în doi ani de activitate febrilă. Inginerii și meșterii de la începutul secolului al XX-lea nu-și riscau reputația de a întârzia o lucrare, chiar și una de proporții mai ample. Era un orgoliu profesional ca pe lângă calitatea cerută să asigure și un timp minimal de execuție a unui edificiu după cum se poate vedea și în cazul celor mai multe clădiri monument din Timișoara.

A fost sfințită în anul 1913 de viitorul Patriarh, Miron Cristea, pe atunci episcop al Episcopiei de Caransebeș.

Comunitatea ortodoxă românească din Vârșeț a dorit încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea să se separe cât mai bine de sub ierarhia sărbească și să-și construiască o biserică în care să se roage în limba română. În secolele dinainte autoritățile habsburgice au ținut prea puțin cont de etnia supușilor săi și criteriul de bază era doar cel religios. Cei ce se închinau după tradiția bizantină, estică, erau supuși aceleiași conduceri, adică sub jurisdicția sârbă, mai apropiată de tradiția slavonă. Dar acea limbă bisericească artificială și nevorbită de popor (nici măcar prea bine înțeleasă nici de sârbi) suna foarte străin românilor.

În perioada păstoririi sale, spre cinstea sa, episcopul Maxim Manuilovici (1829—1833) al Vârșețului a introdus celebrarea unor slujbe religioase în limba română în catedrala episcopală. Oficierea slujbelor în limba română în Catedrala din Vârșeț a durat însă puțin timp, deoarece sârbii și românii sârbizați prin căsătorii mixte sau prin alte relații s-au opus acestei măsuri și au reușit scoaterea limbii române din biserică. În fața acestei opoziții, episcopul Manuilovici a permis efectuarea unor slujbe în limba română în capela din reședința episcopală, dar această situație a durat puțin timp.

Inițiativa înființării unei parohii românești la Vârșeț a avut-o la mijlocul secolului al XIX-lea protopopul român Nicolae Tincu Velia (1814-1867), care a militat pentru autonomia Bisericii Românești din Banat prin separarea de Biserica Ortodoxă Sârbă.

Cum personalitatea complexă a părintelui Nicolae este prea puțin cunoscută în zilele noastre se cade să amintim câteva cuvinte despre dânsul.

Nicolae Tincu Velia (1814 – 1867) a fost un protopop și profesor român preocupat de studiile istorice, participant activ în Revoluția de la 1848-49 pentru emanciparea românilor bănățeni. A militat toată viața pentru autonomia Bisericii Românești din Banat prin separarea de Biserica Ortodoxă Sârbă.

A venit pe lume în localitatea Ticvanul Mare, jud. Caraș-Severin, în anul 1814. A făcut studii la Oravița învecinată satului său iar mai apoi și la Szeged. A fost la început secretar consistorial și mai târziu profesor la Secția românească a Seminarului din Vârșeț (1839-1860), asesor consistorial onorar al Episcopiei Vârșețului și administrator protopopesc la Vârșeț (1865-1867). a fost prolific autor de lucrări istorice și literare. A trecut la Domnul în 16 octombrie 1867 în Vârșeț, unde este și înmormântat.

Decesul timpuriu al protopopului l-a împiedicat să-și realizeze visul. Cei ce au urmat nu au reușit mare lucru. Succesorul său, protopresbiterul român Ioan Popovici nu s-a dovedit prea interesat de înființarea parohiei românești de la Vârșeț deoarece nu locuia la Vârșeț, ci la Mercina, unde avea proprietăți. Al treilea protopresbiter, David Tărfăloagă, a murit la numai un an după ce a fost numit în acest post.

Alte persoane care au depus eforturi pentru înființarea parohiei au fost avocații dr. Ioan Murgu Liuba și dr. Ioan Beceneagă, care au murit înainte de a realiza acest obiectiv, și intelectualul Adam Barbu, care a alcătuit o listă cu familiile de români care sprijineau această inițiativă. Credincioșii ortodocși români din oraș erau arondați în acea vreme parohiei satului Srediștea Mică.

Lipsa unei biserici românești i-a determinat pe românii din Vârșeț să frecventeze slujbele religioase de la bisericile sârbești și a contribuit în timp la deznaționalizarea lor parțială. În același timp, episcopii ortodocși sârbi refuzau să permită celebrarea slujbelor religioase în limba română în bisericile aflate în jurisdicția lor. Un martor român din Vârșeț al sfințirii bisericii românești (1913) scria că „poporul nostru n’a fost până acum considerat decât ca un fel de cenușotcă”.

Construirea bisericii
Dar ajutorul major a venit sub formă materială dar și ca inițiativă serioasă de la o bancă a românilor din sudul Banatului.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, comunitatea românească din Vârșeț era mai bine organizată și se dezvoltase în plan economic. O bancă românească, numită „Luceafărul”, a fost înființată în anul 1894 și a ajuns să aibă la începutul secolului al XX-lea un capital social de 600.000 de coroane. Astfel, câțiva fruntași ai comunității române din Vârșeț s-au întrunit la 6/19 ianuarie 1907 sub conducerea protopopului Traian Oprea, fost preot la Moldova Nouă, și a avocatului dr. Petru Zepeneag (Zepeniag, Țepeneag), directorul băncii „Luce­afărul”, și au hotărât construirea unei biserici românești tocmai în centrul orașului. A fost constituit un comitet parohial român, condus de dr. Zepeneag, care a lansat un apel către toți credincioșii ortodocși români din Banat și Transilvania pentru strângerea de fonduri în scopul construirii unei biserici la Vârșeț. Autorii apelului evidențiau faptul că lipsa unei biserici românești a contribuit la deznaționalizarea masivă a etnicilor români din acele zone de graniță și susțineau că ridicarea bisericii este o datorie „cătră marele arhiereu Șaguna, care în tinerețe în acest oraș a aprins can­dela iubirii sale de neam, de aici a plecat să facă drumul cel greu și fenomenal al desrobirei bisericii noastre de sub jugul străin”.
Noua biserică urma să devină „un centru de vieață românească” care să organizeze comunitatea românească din vestul Banatului. Credincioșii români de pretutindeni au răspuns cu entuziasm, donând sumele de bani necesare construcției. Inițiativa etnicilor români a produs însă nemulțumirea unor clerici sârbi, care au perceput-o ca un act de agresiune menit să divizeze comunitatea ortodoxă din Vârșeț. Dar nimic nu a mai contat ideea a prins rădăcini și a mers mai departe.

Biserica românească din Vârșeț a fost construită în perioada 1911-1913 în stil baroc bizantin, după planurile arhitectului Dimitrie Boitor, inspirate de planul Catedralei Mitropolitane din Sibiu. Demn de admirat pentru gândirea fruntașilor comunității este faptul că a fost ales un arhitect român în defavoarea marilor case de arhitectură din Budapesta ce ridicau cam toate clădirile importante ale epocii.

La măreața lucrare au contat din plin eforturile protopopului Traian Oprea și ale directorului băncii românești, dr. Petru Țepeneaga dar și ajutorul a 80 de donatori instăriți. După punerea pietrei de temelie a noului lăcaș de cult la 9 martie 1911, biserica a fost zidită în același an, iar în anii 1912 și 1913 s-a efectuat instalarea mobilierului și pictarea iconostasului. Pictura murală a fost realizată de artistul lugojean Virgil Simonescu cu motive religioase inspirate din arta populară românească, iar gravurile în lemn au fost executate de frații Nistor și Iosif Bosioc. Parohia ortodoxă română a fost constituită în anul 1912.
Slujba de sfințire a fost celebrată la 23 mai/5 iunie 1913, în sărbătoarea Înălțării Domnului, de către episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, răspunsurile corale fiind date de corul din Lugoj, condus de compozitorul Ion Vidu, și de alte zece coruri bărbătești și mixte din localitățile bănățene Cacova, Vlaicovăț, Mercina, Ilidia, Marcovăț, Biserica Albă, Vrani, Vărădia, Coștei și Satu Nou. Un număr mare de credincioși români din orașul Vârșeț și din localitățile învecinate a participat la acest eveniment înălțător ce finaliza o dorință de un secol al locuitorilor orașului și din împrejurimi.

În după-amiaza acelei zile a avut loc o petrecere populară în parcul public al orașului Vârșeț, în care au cântat corurile bisericești românești și fanfara militară.
Episcopul Miron Cristea a ținut o cuvântare în care a considerat că sfințirea bisericii din Vârșeț este „un moment de însemnătate istorică nu numai pentru Românii din acest oraș și din acest mănos și binecuvântat ținut, nu numai pentru toți credincioșii din eparhia Caranse­beșului, ci peste tot pentru întreagă metropolia ortodoxă română din patrie”, deoarece biserica românească din acest oraș a fost construită într-un loc „unde mai nainte n’am avut nici parohie, nici biserică românească, ci credincioșii și cu ei mari interese vitale ale neamului ni-s’au perdut în marea străinismului”.

În discursul rostit cu acest prilej în reședința episcopală sârbă, cu ocazia recepției date în cinstea episcopului Cristea, episcopul sârb Gavrilo Zmeianovici a mărturisit că a fost surprins de manifestările culturale organizate de comunitatea românească cu acest prilej, ce au dovedit calitățile alese ale poporului român „cari au dormitat se­cole de-arândul”.

Transformarea bisericii în catedrală episcopală

Statul român a sprijinit până în 1945 atât școala primară românească mixtă (atestată de la anul 1800), cât și biserica românească din Vârșeț, în calitate de obiective culturale ale comunității românești din Serbia.

În cinstea sărbătorii de centenar al bisericii au fost amplasate la 14 iunie 2013 în curtea bisericii un bust al patriarhului Miron Cristea și două plăci memoriale în cinstea protopopului Traian Oprea (paroh în anii 1913-1937 și ctitor al bisericii) și a dirijorului Ion Vidu (fostul conducător al corului bisericesc). Bustul lui Miron Cristea a fost realizat de sculptorul timișorean Aurel Gheorghe Ardelean, cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Caraș-Severin. La acest eveniment au participat episcopul Lucian Mic al Caransebeșului, Sorin Frunzăverde (președintele CJ Caraș-Severin), Cosmin Lotreanu (consulul general al României la Vârșeț), Nicolae Vlădulescu (directorul Teatrului de Vest din Reșița), oameni de cultură, preoți și zeci de enoriași. Slujba aniversară a fost oficiată în catedrală de mitropolitul Laurențiu Streza al Ardealului. În ziua de 15 iunie 2013 a avut loc în Catedrala episcopală din Vârșeț lansarea monografiei Catedrala «Înălțarea Domnului» din Vârșeț. Istorie și artă bisericească, scrisă de arhimandritul Longhin Muncean, eclesiarh al catedralei (2002-2012), și publicată de editura Episcopiei Caransebeșului.

1 de 5