4.1 C
Timișoara
marți 19 martie 2024

Casa cu Tunuri și Atlanți — personaj principal în cel mai lung proces de după comunism (2) – foto

Cum spuneam în numărul trecut al publicației noastre, „casa de sub prelate”, cum este cunoscută deja de o bună bucată de timp Casa cu Atlanți, este unul dintre cele mai disputate imobile din centrul vechii Cetăți a Timișoarei. Dar soarta ei nu a fost nicicând ușoară. Imediat după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, lumea, care părea până atunci așezată pe făgașuri firești, a început să se schimbe. Mai mult fără, decât cu voia ei, România a căzut în siajul Uniunii Sovietice. Trebuiau aplicate măsuri de etatizare a industriei și a altor ramuri ale economiei. Agricultura urma să fie trecută în proprietate comună — se pregătea, de fapt, naționalizarea.

Casa Fundației Makry-Stojkovic era însă o nucă tare. Nimeni nu se prea putea apropia de ea fără a stârni ecouri, unele chiar pe plan internațional. Fundația se afla sub egida Bisericii Ortodoxe Sârbe din Banat. Prin acapararea clădirii de către noua putere, ar fi fost afectate și mai mult relațiile cu statul vecin, nealiniat politicii dictate de Moscova. Iugoslavia era în răspăr pe linia roșie. Politica ei era de un roșu mai deschis, orientată spre Occident.
Având un regim special față de alte palate ale Timișoarei, care au fost naționalizate pur și simplu, fără prea mari eforturi din partea autorităților comuniste, această clădire a rezistat asediului proletar ceva mai mult. Fundația, însă, a intrat în regres cu timpul. Casa cu Atlanţi a ajuns în administrarea Episocopiei Ortodoxe Sârbe, dar și-a păstrează destinaţia de imobil pentru închiriat. Astfel, se strângeau fonduri pentru activitățile sociale ale bisericii.

casa atlanti tm

Din 1966 (sau 1968, după unele documente), deci mult după 1948, an al marilor naționalizări, sub pretextul lipsei de mijloace financiare pentru întreţinere, clădirea a trecut în proprietatea statului român. La Belgrad era la conducere același mareșal Tito, ce îmbina un stil de conducere autocrat, tip „mână de fier”, pe plan intern, cu unul relaxat, de deschidere, pe plan internațional. La București, puterea a fost preluată de un mai tânăr conducător: Nicolae Ceaușescu. Acesta a uitat repede divergențele cu statul vecin și a devenit partener de vânătoare cu liderul comunist de peste Dunăre. O așa prietenie nu mai lăsa loc de discuții în jurul unei proprietăți a Bisericii Sârbe din Timișoara. După schimbarea (din nou) a proprietarului casei, aici vor avea sediul diverse instituții de stat, parterul rămând în continuare rezervat comerțului.

Pe latura dinspre Casa Armatei a funcționat, foarte mulți ani, la parter, Clubul de Șah „Medicina”, care s-a constituit într-o oază în deșertul de afară, plin de nebuni și cai de lemn.

Clubul Sportiv Studenţesc „Medicina” a fost înfiinţat în 1964. A venit pe un teren bătătorit. Aici se juca șah, la nivel înalt, de decenii. Primul campion al României, în anul 1926, provenea din urbea noastră. Prin eforturile profesorului Pius Brânzeu, rector al Institutului de Medicină din Timişoara, dar și un împătimit al jocului de șah, acest club s-a bucurat de un început deloc timid. Din sediul găzduit de Casa cu Atlanți a plecat în țară și în lume o întreagă pleiadă de campioni. Un prim succes al clubului a fost câștigarea, în 1965, de către Pia Brânzeu, a titlului naţional la junioare.

Casa cu Atlanti 5

Un alt an de referință în istoria șahului din Casa cu Atlanți a fost 1975, când aici a evoluat campioana mondială a momentului, Nona Gaprindashvili. Evident, a fost câștigătoarea turneului, urmată de timișoreanca Gertrude Baumstark. Anul 1983 este de asemenea de reținut pentru un meci simultan al altui campion mondial, Anatoli Karpov. Dar lista de evenimente de amploare și a campionilor ar umple ușor cel puțin o pagină de ziar. Măcar pentru aceste performanțe, poate că, vreodată, cineva o să ia în seamă propunerea marii noastre șahiste Ligia Jicman, care dorește să poată monta pe zidurile fostei săli „Medicina” o placă în amintirea șahului timișorean, așa cum există una în memoria Persidei Makri.

Localul de la parter, numit cu multă indulgență restaurant, a intrat în epoca în care nu se mai găsea mai nimic. Cei ce voiau o bere rece așteptau în zadar halbele. Mâncare…, ca în birturile socialiste. O zi era câte ceva, două nu. Până într-o zi, când un mai mare al vremii a hotărât că nu trebuie văzuți cei aflați în stare euforică în centrul orașului. Dacă vor să bea, să meargă în alte locuri mai retrase!

Cotitura a fost decisivă. De la setea de ceva lichid la setea de cultură nu era decât un pas. Așa a apărut în acel loc o librărie. De la comerțul cu țoiul și cu porția de cartofi prajiți la cel cu titluri vândute la pachet nu era decât un hop (în loc de hap) de trecut. Așa a ajuns Liviu Rebreanu să aibă numele scris pe o firmă atârnată pe această clădire. În același loc se află și acum o librărie, dar una cu ștaif occidental. Se poate adăsta la o cărțulie, pe un scaun confortabil, până la ora închiderii. Librăria de acum are și o sală multifuncțională la subsol, unde se poate degusta pe îndelete, sub bolțile seculare, câte un eveniment cultural. Mulți scriitori din toate zările și-au lansat aici volumele, mai ales că în pivnița adâncă nu se aude forfota de afară.

În anul 1968, după cutremurul care a năruit aripa din spatele curții, au început lucrări de consolidare și renovare a clădirii. De ele s-a ocupat un trust de construcții care avea sediul în casă. De formă și mai mult de ochii autorităților, s-a turnat beton unde a fost cazul și unde nu. Astfel s-a pierdut mult din autenticitatea imobilului.

casa atlanti

După Revoluţia Română din Decembrie 1989, lucrările de consolidare au fost abandonate. Casa Makri este privatizată pe bucăți. Majoritatea locatarilor, din chiriași, devin proprietari, cu bani care nu aveau niciun echivalent real în valoarea de patrimoniu a clădirii.
Imobilul a fost dorit, desigur, de mai multe entități. Așa a ajuns unul dintre cele mai controversate bunuri imobile. În prezent, sunt tone de dosare pe acest caz.

Vicariatului Sârbesc din Timişoara, prin Parohia sa din centru, a demarat acțiune în justiție pentru redobândirea imobilului. Se întâmpla în primii ani de după 1989.

Societatea Termovest, care ocupa câteva încăperi la etajul doi al clădirii, a reușit să se privatizeze și a inclus întregul imobil, prezentându-l ca fiind în patrimoniul ei. Această societate, proaspăt privatizată, a vândut clădirea controversatul om de afaceri Mujea Macelini, în anul 2004. Din cauza multor probleme cu justiția și a unor afaceri cu țigări de contrabandă, acesta vinde casa firmei Indus. Investitorul Mujea a schimbat biroul din Casa cu Atlanți cu o celulă în penitenciarul de pe strada Popa Șapcă. După ispășirea pedepsei, acesta a schimbat inclusiv orașul, mutându-și afacerile în capitală.

Casa cu Atlanti 7

Toate aceste afaceri au decurs în ciuda proceselor de retrocedare aflate pe rol. La începutul anilor ’90 s-a reușit o minimă renovare a fațadei și o minimă igienizare a clădirii. Pentru puțini ani, casa a arătat oarecum decent, chiar dacă nu s-au respectat multe norme de reabilitare. Cu ocazia renovării intrării, au dispărut butucii de lemn de stejar ce formau pavimentul de sub poartă. Cu o mână se repara, cu alta se împărțeau palme pe obrazul istoric al orașului.
Marcellini s-a aflat ani de zile în proces cu sârbii din Banat, care au continuat să revendice clădirea. Afaceristul a vândut drepturile litigioase unui alt investitor din Timişoara, care continuă și azi procesele cu Biserica Sârbă. Deşi sunt moştenitori de drept, sârbii au pierdut procesul în primă instanță.

Însă din noianul de procese se desprinde unul. În anul 2007, Casa cu Atlanţi a reintrat în patrimoniul Primăriei Municipiului Timişoara. Dar asta nu va însemna nimic, pentru că primăria a pierdut-o după un alt proces. „În 1968, când Fundaţia Makry a încetat să îşi mai desfăşoare activitatea, din motive independente de voinţa sa şi a organelor de conducere, a administratorilor, ci din motive de natură politică”, se menţionează în hotărârea judecătorească. „Dacă Fundaţia s-ar fi dizolvat, potrivit legii, succesorul ei ar fi fost Biserica Ortodxă Sârbă”. Deci și biserica a pierdut imobilul.

Casa cu Atlanti 3

Firma care a câștigat procesul de un sfert de secol a anunţat că va începe lucrările de restaurare după ce a depus o cerere la Primăria Timişoara pentru a obţine autorizaţie de construcţie în vederea reabilitării faţadelor şi după ce a primit aviz favorabil din partea Direcţiei Judeţene de Cultură. Parterul clădirii va rămâne destinat comerţului, la primul etaj vor fi birouri şi spaţii de închiriat. Dar proprietarul nu ştie încă ce va face la etajul doi, unde momentan nu se poate locui.

Ar mai fi posibilă și o eventuală mansardare a clădirii, regimul de înălțime din jur permițând acest lucru.

Instanţa supremă a confirmat, defintiv şi irevocabil, calitatea de proprietar firmei Indus, fiind respins recursul declarat de Biserica Ortodoxă Sârbă. Astfel se încheie un lung şir de procese, început în 1993, care a făcut din Casa cu Atlanţi unul dintre cele mai controversate şi mediatizate cazuri. Surse apropiate avocaților bisericii lasă totuși de înțeles că vor urma și alte căi de atac.

Sigur că aceste peripeții prin tribunale nu sunt decât rezumate aici. Procesele au fost mult mai complexe în realitate.

Clădirea nu a putut intra într-un proces de amenajare tocmai din cauza acestor litigii interminabile, care nu permiteau obţinera avizelor şi autorizaţiilor necesare. Odată finalizat procesul juridic, vor putea fi începute demersurile pentru renovarea şi punerea în valoare a acestei clădiri, declarată monument istoric.

Dacă saga Casei cu Atlanți s-a încheiat sau nu, rămâne de văzut. Pentru binele obștii, ar fi de preferat ca vechii atlanți să-și recapete strălucirea de altădată, îndiferent de ceea ce va urma în justiție.

Citește și: Casa cu Tunuri și Atlanți – două sute de ani de istorii ciudate și fascinante! 

Alte subiecte :

Citește și :