„Toți ne naștem nebuni. Unii rămân așa.” (Samuel Beckett)
„Noi când ne naștem plângem că intrăm pe această mare scenă de bufoni.” (William Shakespeare)
Sigur, dacă ne mai salvează cineva în lumea tot mai imposibil de descifrat în clipele de față, tot ei, acești giganți ai spiritului, de talia lui Shakespeare și Beckett, ne-ar putea fi de folos în acest demers. Sau măcar ne vor salva temporar din decrepitudinea întâlnită la tot pasul în vremea din urmă. Asta dacă îi citim sau le urmărim cu mintea limpede creațiile dramatice.
Să convenim: bufonii, nătângii de tot felul, nebunii chiar au populat umanitatea de la nașterea ei și până azi, dând mereu o „mână de ajutor” la nevoie, pentru a o spurca în fel și chip. Dar parcă astăzi ei sunt mai mulți și mai vizibili ca oricând, ni se urcă în cap și ne strigă de acolo măscări și turpitudini nemaiîntâlnite în generațiile de dinainte.
Firește, niciodată lumea nu a fost mai exibiționistă ca acum, când fiecare poate scrie orice despre oricine. Asistăm la un fel de șuvoi al intimităților aruncate de-a valma în viețile tuturor. Fie că vrem au ba, fie că ne interesează sau nu, ni se aruncă natural sub ochi toate infirmitățile, toate oftaturile, toate „victoriile” unora sau altora ca și când ele ar fi și ale noastre.
Globalul a devenit acum stăpânul absolut al particularului, ne intră în creier și în suflet ca un val monstruos al unui tsunami pornit, chipurile, de nicăieri. Așa se face că, vrem sau nu vrem, înghițim zilnic, de nu chiar din oră în oră, părerile atâtor „minți luminate” despre care, altminteri, știm bine că nu valorează aproape nimic, nici spiritual, nici uman. Sunt doar indivizi sufocați de ură, roși de frustrări și angoase, ale căror vieți personale sunt, ele însele, un ghem fără șir de eșecuri și neîmpliniri în cascadă. Dar ei dau sfaturi, propun strategii, analizează sobru și îi critică aspru pe toți cei care acționează pe „terenul adversarului”.
Astăzi îl pupă în fund pe Bolojan, mâine pe Fritz, pentru ca poimâine, dacă nevoia o cere, să-l strângă tandru la piept pe dușmanul ideologic al acestora, indiferent care se va nimeri să fie individul. Poate fi acum bufonul regelui, pentru ca, peste o clipă, să devină demolatorul acestuia, dacă interesele o cer.
Există în extraordinarul roman al lui Kurt Vonnegut, intitulat — cum altfel! — Bufoniada, o lume post-apocaliptică în care totul funcționează pe dos, de vreme ce nimeni nu mai crede cu adevărat în nimeni. Descrierea de pe coperta a patra a romanului, tradus anul trecut în limba română, la Editura ART, mă face să cred, o dată în plus, că sunt pe lumea asta artiști, scriitori precum Vonnegut, de pildă, care anticipează și descifrează umanitatea de parcă ar fi trăit mereu trăgând cu urechea la șoaptele Bunului Dumnezeu!
Citiți, recunoașteți personajele și vă minunați:
„Gata cu singurătatea! În lumea post-apocaliptică din Bufoniada nu mai sunt valabile nici legile obișnuite ale fizicii, nici vechile cutume sociale: gravitația fluctuează după bunul plac, iar relațiile dintre oameni sunt guvernate de cu totul alte principii. Povestea acestei noi lumi este relatată de ultimul președinte al Statelor Unite și rege al Manhattanului, Wilbur Narcisă-11 Swain. Convins că dezastrul a fost cauzat de excesele din trecut ale pământenilor și că «toate excesele nocive ale americanilor au fost motivate de singurătate», Swain pune la cale un plan pentru înfrățirea oamenilor, iar rezultatele sunt dintre cele mai hilare. Bineînțeles, se configurează două tabere, iar societatea trebuie să decidă: «Gata cu singurătatea!» sau «Singur, slavă Domnului!»”.
