Banatul ieri și azi | Istoria explozivă a Timișoarei: asedii și bombardamente VIDEO

418

Dacă ne întoarcem în urmă cu doar câteva episoade, când am depănat povestea fotbalului pornit de pe aceste meleaguri, vom vedea că am amintit de stadionul Chinezul sau CFR, cum este cunoscut astăzi, avariat serios în timpul bombardamentelor din vara anului 1944.

Arena sportivă a fost inutilizabilă câțiva ani. Nu se mai disputau nici meciuri de fotbal, nici întâlniri de rugby. Însă locul a fost raiul pe pământ pentru zecile de prichindei ai cartierului, ce aveau, astfel, un maidan de joacă nemaipomenit. Pe ei nu-i deranja deloc faptul că vechile tribune de lemn erau căzute sau gardul era la pământ pe cea mai mare parte a perimetrului. Cele câteva gropi rămase în urma unor obuze ori bombe nu făceau decât să sporească farmecul locului.

Imagini obținute de regizorul timișorean Victor Popa, direct de la un bătrân veteran de război american care a filmat secvențele în anul 1944. Mulțumim cineastului pentru datele oferite și imaginile din arhiva sa.

Situația a durat cam cinci ani. Un nou stadion a fost reconstruit de muncitorii feroviari, care au început cu entuziasm renovarea stadionului lor. Era o dorință mai veche a ceferiștilor, dar aceasta se suprapunea peste elanul adus cu forța de politrucii vremii, ce scoteau lumea la cunoscutele „munci patriotice”, mai mult sau mai puți forțate.

Meciul amical dintre CFR Timișoara și MATEOSz Budapesta a marcat inaugurarea (mai bine zis, reinaugurarea) oficială a stadionului, în 17 octombrie 1949. Totul arăta iarăși ca pe vremurile bune ale Chinezului. Gardul înalt de câțiva metri din scânduri era ca un fel de emblemă neoficială a clubului, care a dăinuit peste ani. Și acum se mai văd, în câteva locuri, scândurile ce împrejmuiau locul.

Mulți localnici au auzit, sub o formă sau alta, de bombardamentele care ar fi distrus orașul. Dar să vedem ce a reprezentat acel scurt episod sângeros pentru urbea noastră.

Deși au fost destul de intense, revărsările de bombe asupra unor puncte considerate de Aliați a fi strategice și vitale pentru armata germană nu au produs decât pagube mici și medii, iar victimele umane au fost destul de puține.

Timișoara, după perioada medievală, când a fost încercată de numeroase atacuri, răzmerițe, asedii sau incendii, a trecut sub administrația habsburgică, la începuturile secolului al XVIII-lea. Fortificarea puternică a cetății a fost o cheltuială imensă pentru vistieria de la Viena și nu a adus prea mari foloase militare. În cele trei veacuri scurse de atunci, Timișoara a trecut doar prin două mari primejdii militare. Prima a fost asediul cetății de către trupele revoluționare maghiare din timpul Revoluției de la 1848–49. Atunci, sub conducerea generalului George von Rukawina, cetatea din mijlocul orașului a rezistat câteva luni sub ploaia de ghiulele ce cădea peste ziduri. Au fost avariate grav multe clădiri și au izbucnit numeroase incendii. Dar apărătorii nu au cedat. Poate i-a întărit, în elanul lor belicos, declarația generalului  care a respins pretențiile atacatorului său, generalul revoluționar Franz Haller, de a preda cetatea:  „Îl va asculta doar pe împărat, în acest sens”.

Astfel, Timișoara a trecut prin prima situație de război adevărat din epoca modernă. A rezistat, cu mari eforturi, din 23 aprilie până la marea bătălie a Timișoarei, din 9 august (ce a avut loc, de fapt, în împrejurimi) și a reprezentat una din bornele majore ce amintesc de pacificarea forțată care avea să vină. Sigur că o parte din efort a aparținut armatei imperiale țariste, care a sprijinit, deloc dezinteresată, Imperiul Austriac.

Trebuie spus că marea bătălie de la Timișoara a ocolit urbea. Încleștările dintre unitățile militare au avut loc pe un aliniament situat la nord-vestul orașului, pe linia ce lega, aproximativ, Săcălazul de azi, Becicherecul Mare, Dudeștii Noi și liziera Pădurii Verzi, care în epocă se întindea până în zona ocupată azi de localitatea Dumbrăvița.

A fost marele noroc al Timișoarei, care, astfel, a scăpat destul de puțin distrusă din anul revoluționar 1848–49. Alte orașe nu au avut sorții de partea lor, în așa mare măsură ca urbea noastră.

Vremurile au trecut, cu diverse perioade mai favorabile ori mai puțin benefice unei dezvoltări line a orașului. Prima marea conflagrație mondială, cunoscut de unii și ca Marele Război, a implicat din nou, în mare măsură, Timișoara. Populația a suferit atunci neajunsuri majore. Materialele, alimentele, lemnele de foc și electricitatea au fost raționalizate spre finalul războiului. Mulți locuitori ai orașului și ale împrejurimilor erau plecați pe front. În jurul urbei erau lagăre de prizonieri. Bolile au lovit, fără alegere, civili și militari. Dar o brumă de noroc au avut și de data asta locuitorii împovărați de necazuri. Nu au fost bombardamente care să lovească direct localitatea. Totul se întâmpla la oarecare depărtare de malurile Begăi și ale Timișului.

Aproape un secol, însă, după Revoluția de la 1848, bombele aveau să cadă din nou ca din senin asupra capitalei Banatului. De data aceasta tehnica militară era mult mai evoluată. Nu mai cădeau ghiulele trase cu tunuri de câmp ori de asalt, ci bombe de aviație de mare capacitate, ce explodau și incendiau cu precizie obiectivele vizate.

Deși România se afla implicată în operațiuni militare active în cel de-al Doilea Război Mondial, aproape de la începutul său, din iunie 1941, până în anul 1943, populația civilă a fost oarecum ferită de loviturile directe ale părților beligerante, pe teritoriul său. Totul se întâmpla dincolo de hotarele țării, pe frontul de est, în stepele nord pontice.

Pentru a înțelege mai bine acest episod din participarea românească în cel de-al Doilea Război Mondial, trebuie contextualizată situația din prima parte și din partea mediană a conflagrației.

România era cea mai veche și cea mai importantă țară europeană producătoare și exportatoare de produse petroliere înalt rafinate din acea epocă din Europa. Rafinăriile Ploieștiului asigurau peste 30% din necesarul armatelor Axei. O altă mare sursă avută în vedere de Germania nazistă ar fi fost câmpurile petroliere azere din zona Baku (pe atunci aparțineau de Uniunea Sovietică). Dar cum dezastrul operațiunii Barbarossa a îndepărtat Germania de acele surse, România căpăta un interes tot mai mare pentru ambele părți implicate în război. Cea mai mare rafinărie, Astra Română, procesa în jur de 2.000.000 de tone de petrol pe an, oferind o mare parte din combustibilul armatei germane.

Germania producea cea mai mare parte a benzinei pe cale sintetică, prin rafinarea cărbunelui. Procedeul era scump și destul de nesigur. Cantitățile obținute astfel erau mult prea puține. Aliații aveau tot interesul să oprească producția românească pentru a înfrânge Germania.

La 1 august 1943 România avea să cunoască primele misiuni ale aviației militare americane, care avea să atace furibund Ploieștiul și întreaga zonă petrolieră din împrejurimi. Erau vizate nouă din cele mai importante rafinării.

Operațiunea „Tidal Wave” avea să implice un număr impresionant de 177 bombardiere grele B-24 Liberator. Erau, la acele vremuri, unele din cele mai performante aparate de zbor. Formațiunile de zbor au decolat din nordul Africii, de la Benghazi și din partea de sud a Italiei. Nu trebuie uitat că Aliații controlau deja Libia și o parte din peninsula italică, unde își amplasaseră baze militare. Atacul a fost de la joasă înălțime pentru a spori eficiența distrugerilor. Dar această înălțime avea să le aducă și pagube greu de cuantificat. Deși nu se face mare caz în zilele noastre, trebuie spus că a fost unul din cele mai mari dezastre militare americane. Artileriile antiaeriene române și germane au scos din luptă nu mai puțin de 53 de aparate de zbor și 660 de militari, din care 220 au fost luați prizonieri.

Misiunea a produs cea mai mare pierdere înregistrată vreodată de aviația Statelor Unite, într-o singură acțiune, și una dintre cele mai costisitoare misiuni din istoria aviației americane. Așa a devenit „Tidal Wave” o adevărată „Duminică Neagră”, cum a fost numită ulterior. Iar Ploieștiul a căpătat renumele de „cimitirul bombardierelor”.
Deși orașul Ploiești și unele instalații petroliere au suferit pierderi, acestea s-au dovedit a fi minime. Nicio rafinărie sau instalație importantă nu a fost scoasă din uz și nici măcar nu a trebuit să fie oprită. Totul s-a remediat din mers. După cum consemnează rapoartele ulterioare, nu s-a produs „nicio reducere a producției de petrol”, deși s-a dorit a fi o misiune strategică de bombardare, parte a „campaniei petroliere”, pentru a diminua accesul armatelor Axei la combustibilul pe bază de hidrocarburi. Așadar, imensa misiune aeriană a avut un rezultat minim.

Un raport de cercetare din 1999, pregătit pentru Colegiul de Război Aerian de la baza Maxwell Air Force din Alabama, a concluzionat că misiunea de la Ploiești a fost „una dintre cele mai sângeroase și eroice misiuni din toate timpurile”.

Dar cum zilele mai bune, când Timișoara scăpa, cumva, de loviturile crâncene ale războiului cam trecuseră, a venit și fatidica vară a anului 1944. Situația de pe front era incertă și foarte încordată. Armata Roșie înainta ajungând în coastele Moldovei. Armatele germane se retrăgeau sau „se repliau pe poziții mai favorabile”, pentru a scurta linia frontului, după cum sunau comunicatele propagandei. De fapt, erau semnele înfrângerii ce va urma. Armata Română, aflată în alianța sa de conjunctură, se retrăgea de asemenea. Pentru a lovi aprovizionarea trupelor germane dinspre vest, Aliații au început să atace, pe cale aeriană, cele mai serioase noduri feroviare în intenția de a bloca trenurile cu muniție și echipamente.

Cum Timișoara era cea mai apropiată gară mare de lângă frontiera de est (alături de gara din Arad), era și cea mai expusă. Ce era de așteptat, dar nimeni nu credea că se va întâmpla prea curând, a venit — mai precis, a căzut, la propriu, din cer.

Luna iunie a anului 1944 era la fel ca lunile de dinainte. Foarte cald, de-a dreptul înăbușitor. Dar mai apăsătoare erau veștile ce veneau de pe front. Înfrângerile erau tot mai dese. Veștile bune nu prea își mai făceau loc în ziare. Doar din timp în timp, scrisori cernite. Războiul încă părea departe până în seara târzie a zilei de 16 iunie, când de 66 fortărețe zburătoare au decolat din Italia, de la Taranto și de la Pescara. Erau bombardierele aliaților anglo-americani. Din total, 19 aparate au primit o altă misiune în timpul zborului, iar trei s-au defectat pe drum. Dar tot au ajuns pe cerul Timișoarei 44 de avioane. Escadrilele au trecut ca prin brânză prin sistemele de semnalizare, iar la 7 minute după miezul nopții a început infernul. Sirenele antiaeriene au dat alarma. După doar trei minute, au căzut și aparatele de iluminat ce aveau să marcheze locul țintelor. Erau așa-numitele parașute luminoase. Au urmat, imediat, bombele. Era vizată Gara „Domnița Elena”, cum era numită gara din Iosefin, și anexele ei, liniile, remizele, atelierele, triajul și depozitele.

Frumoasa clădire a gării, mai cu seamă aripa ei din stânga, a fost distrusă aproape în întregime. A mai fost lovită și distrusă parțial policlinica CFR și dispensarul. Depozitele au fost mistuite de flăcări, odată cu toate mărfurile din interior.

La ateliere au fost incendiate 15 locomotive și peste 80 de vagoane, atât de marfă cât și de călători. Dar, odată cu liniile scoase din uz, au mai fost distruse și alte 170 de vagoane.

Nu toate bombele au căzut în perimetrul gării. Au mai fost lovite și imobile din vecinătate, din cartierele Blașcovici și Iosefin, ca și Stadionul „Banatul” (cum se numea la vremea aceea arena Chinezul).

Cu toate că doar foarte puţini dintre cei care se găseau la acea oră în împrejurimile gării (angajaţi, călători sau simpli trecători) au reuşit să se retragă în adăposturile antiaeriene, numărul redus de aeronave, ora târzie la care a avut loc bombardamentul şi existenţa numeroaselor zone verzi din interiorul oraşului au făcut ca numărul victimelor bombardamentului să fie foarte mic.

Printre clădirile importante lovite se numără și Fabrica de Țigări (care a fost, inițial, confundată cu o clădire militară a germanilor). Nici clădirea dinspre bulevard a Școlii Notre Dame nu a scăpat. Acoperișul a fost avariat și nici în ziua de azi nu și-a mai recăpătat forma inițială. A fost renovat într-un mod destul de simplist, fără decorațiunile sub formă de turle de la colțuri.

Rapoartele oficiale ale administrației Căilor Ferate Române menţionează, astfel, doi morţi (mecanicul de locomotivă Andrei Bedo şi acarul Grigore Gavrilă), dar estimează pagubele materiale la o valoare cumulată de peste 850.000.000 de lei. Graţie eforturilor uriaşe ale militarilor şi lucrătorilor din complexul feroviar, urmările acestui prim atac aerian au fost înlăturate rapid, circulaţia trenurilor fiind complet restabilită în dimineaţa zilei de 18 iunie 1944.

Dar toată această nenorocire a rezultat și o oarecare latură pozitivă. Majoritatea bombelor erau de tip incendiar, și nu exploziv. Pagubele au fost, astfel, mai mici.
Dar, cum nici războiul nu s-a încheiat în acel moment, nici șirul loviturilor pe care avea să le primească orașul nu s-a încheiat aici. Dar despre acestea, în episoadele noastre viitoare.

LĂSAȚI UN MESAJ