Brumaru la Brumar

675

Prin 2004 mă cam săturasem să fiu cu ochii pe realitatea înconjurătoare și, pac!, să o dau repede-repede la ziar că altfel se-nvechește și vine una nouă peste ea. Așa că am renunțat să mai lucrez full-time în presă și am acceptat invitația prietenului și, totodată, a editorului meu, Gabriel Timoceanu, de a mă angaja la editura Brumar, al cărei patron și manager era chiar el. După ce m-am instalat, l-am întrebat dacă editura are ceva manuscrise în portofoliu. Nu, că de asta te-am adus pe tine, să faci rost. Cum, frate, chiar n-avem nimic-nimic prin sertare, prin rafturile alea? Nu… E ceva, dar nu putem publica, ar fi scandal. Ce? O carte de Emil Brumaru… O carte de Brumaru?! Roman? Nu, poezie. Dar e porno, porno rău, n-avem cum să o tipărim…

Dragă Șerban, cu poezia o duc nasol. Îmi ies numai sonete pornolirice…

Am căutat manuscrisul care dormea pe-acolo de vreo patru ani și am început să citesc. Și cum citeam, cum mă ridicam încet, încet de pe scaun. Și m-am tot ridicat, și am tot citit, m-am tot ridicat până când m-am trezit sus, pe birou! Poemele lui Brumaru erau o nebunie, erau incredibile, erau ceva ce nu mai citisem! Cea mai frumoasă carte de poezie erotică de care aveam eu habar! Cea mai tare carte de poezie deochiată românească! Eram în culmea fericirii și a entuziasmului, culme pe care Gabi Timoceanu o privea de jos în sus cu un oareșce zâmbet: nici acum nu-mi dau seama dacă ironic sau îngândurat. Cert e că i-am spus tare și apăsat că e musai ca Infernala comedie să apară la Brumar. Brumaru la Brumar!

Am aflat apoi că manuscrisul ajunsese la editură prin Șerban Foarță, unul dintre prietenii Brumar & Brumaru, că erau poeme scrise la sfârșitul anilor ’70 și trimise de poetul moldav în Banat, spre lectura și desfătarea lirică a lui Șerban și a doamnei sale, Mia. Ba chiar însoțite de o scrisoare datată 16 IX 1979, care începe așa: Dragă Șerban, cu poezia o duc nasol. Îmi ies numai sonete pornolirice…

Extazul meu de cititor și de proaspăt editor m-a trimis la telefon. L-am sunat pe autor: domnu’ Brumaru, sunt eu, ăsta, mai nou lucrez la Brumar, da, la editura cu pricina, așa că publicăm Infernala. Poetul s-a arătat neîncrezător, apoi mirat, aproape că și uitase că are un manuscris pe la noi. Cum își luase gândul de la publicarea lui, s-a bucurat, temperat, și, din vorbă-n vorbă, m-a făcut să zâmbesc și mai și, căci era o bucurie asezonată cu neîncredere, iar peste toate — un mieros accent moldovenesc. Și totuși, am bătut palma prin telefon, urmând să ne vedem și față în față în 15 ianuarie 2005, la Botoșani, la decernarea premiilor „Mihai Eminescu” (premiu pe care domnul Brumaru îl luase în 2001), unde editura era invitată să aibă un stand. Pus în fața dialogului meu împlinit, Gabi Timoceanu și-a dus o mână la cap și o alta la portofel. Cu ultima, patronul urma să îi dea un onorariu autorului. În avans! Nu mai auzisem așa ceva, în 2004. Un poet să primească bani pe care o carte care va apărea?! Dar Gabi mai făcuse d-astea. Și a făcut și mai târziu (acesta a și fost unul dintre motivele pentru care a dat un faliment; dar asta e o altă poveste, sigur o va spune el, cu mai multă tristețe & umor decât mine). Cert e că mă făcuse fericit: Brumaru la Brumar! Și nu așa, ci cu o nebunie de carte, unică, teribilă, care va șoca și vă ului, care va dinamita lumea literară și care va băga în priză cititorii. Și care — logic — se va vinde pe rupte!

Îți vine să te lași de scris când auzi așa ceva!

Eram atât de entuziasmat de Infernala comedie, de gândul că urma să apară, că-i sunt naș, încât umblam cu manuscrisul în rucsac și, cum prindeam vreun cunoscut ori vreo cunoscută interesată să audă ce n-a mai auzit nicicând, cum mă porneam să-i citesc. Reacțiile erau grozave, toți făceau ochii mari și scoteau fel de fel de exclamații, cam ca șampaniile pe care le desfaci la sărbători. Și azi regret că nu am avut ascunsă o cameră de filmat: n-aș fi luat Oscarul, dar la Premiile Gopo aș fi avut șanse foarte serioase!

Într-o dimineață de sâmbătă a lunii noiembrie din 2004, în restaurantul hotelului Central din Timișoara, mi-am dat întâlnire cu poeții Ioan Fora și Dan Mircea Cipariu, aflați în capitala Banatului cu niscai treabă, dar și cu promisiunea că seara vor veni, ca invitați, la emisiunea pe care o realizam la Analog TV. După ce am stat o vreme la povești, i-am anunțat pe cei doi prieteni: am la mine o comoară! Am scos dosarul și am început să le citesc, fără să le spun despre cine-i vorba. A fost aproape un ceas de exclamații de uimire, de râsete, de hohote, chiar cu bisuri, de fălci picate ori de comentarii în cascadă. Și-au dat seama repede ale cui sunt poeziile. La final, după ce am citit Sonetul XLIII și am închis dosarul, Ionică Flora a spus, transfigurat, ca pentru el: Extraordinar…! Domnule, îți vine să te lași de scris când auzi așa ceva! Era remarca unui poet de primă mână în fața unei poezii formidabile. (Seara, i-am avut invitați, în direct, pe cei doi poeți la „A cincea roată”, emisiunea pe care o realizam la Analog TV. Spre finalul unei ore de discuții despre literatură, în care a fost vorba și despre Infernala…, i-am invitat pe fiecare să citească câte-un poem. Primul a citit Cipariu, apoi, Flora. Iar emisiunea s-a încheiat cu versurile lui: „s-ar fi putut şi scrie/ s-ar fi putut şi fute”).

Autorul și editorul, față în față. La Eminescu

La jumătatea lui ianuarie 2005, la bordul unei Dacii papuc aflată în proprietatea editurii și tixită cu apariții noi, frumoase și bune, am pornit spre Botoșani, împreună cu Gabi. Am ajuns seara, pe la ora 10, după o zi întreagă în care am străbătut patria dintr-o parte în alta, prin pasul Tihuța. Telefoanele mobile de atunci nu aveau camere foto. Sau, cel puțin, nu ale noastre. Așa că nu am nicio mărturie vizuală a celor două sau trei zile de atunci, dar țin minte întâlnirea cu Emil Brumaru, pe care atunci l-am cunoscut în carne și oase. Și care mi s-a părut chiar că a zâmbit. Nu-I prea venea să creadă că Infernala va apărea, nu-mi venea să cred că Infernala nu apăruse până atunci. Apoi, domnul Brumaru a semnat un contract editorial cu Gabi și a primit o sumă generoasă. Chiar a zâmbit! Tot atunci, la Botoșani, m-am reîntâlnit cu Ionică Flora, cu care i-am făcut — împreună cu concursul comesenilor — o farsă memorabilă lui Alexandru Mușina. L-am revăzut pe Andrei Bodiu, care și el a dat o mână de ajutor în a-l face pe Sandu să creadă că Flora își cumpărase o cămașă cu 200 de euro și că nu avea cu ce s-o plătească, vânzătorul fiind la ușa restaurantului și așteptându-l, cam nervos, pe poet să vină cu banii (ori cu… viața!). A fost o întâlnire fermecătoare, plină de haz și candoare, pe care n-o s-o uit niciodată. Flora a murit două săptămâni mai târziu. Mușina și Bodiu, mai târziu…

Interzisă minorilor!

Infernala comedie a apărut în acel an, 2005, cu coperte roz, cu scanografii de Șerban Foarță — care și-a dorit să ilustreze cartea prietenului său, carte care conține, chiar la început, în loc de prefață, un fragment din scrisoarea pe care poetul din Moldova i-o expedia poetului din Banat, cu tot cu pornoliricele sonete, în 1979 —, cu o banderolă roșie pe care scria, cu alb: Această carte conține texte și ilustrații erotice explicite, fiind interzisă minorilor. Și ca să nu fie niciun dubiu asupra conținutului, am mai pus pe banderolă, ca avertisment, și o ditamai cifra 18, încercuită. Ca la filmele alea! Dar tot nu era suficient. Ca să fie patronul împăcat cu gândul că am făcut tot ce era posbil ca să poată să mai iasă din casă, am tras fiecare carte în țiplă. 1.000 de exemplare! În anii aceia era un tiraj foarte mare pentru poezie. Azi…

Nu știu care a fost reacția lui Emil Brumaru când a văzut cartea, dar editura Brumar a semnat cu autorul Infernalei un nou contract, pentru o nouă carte: Cîntece de adolescent. Poezii scrise în perioada 1957–1958, pe când avea 19–20 de ani. Cartea a apărut în 2007, în colecția de poezie a editurii, în format pătrat, fiind ilustrată cu 15 desene de către graficiana timișoreană Adriana Lucaciu.

Cea mai furată carte

Infernala nu s-a vândut la rupere, cum am fost eu sigur că se va întâmpla (e posibil să mai fie și azi câteva exemplare pe la editură ori prin câteva librării din țară), dar s-a scris generos despre ea, s-a vorbit la superlative despre ea, iar editura a câștigat și mai mult în stima pe care iubitorii de poezie i-o purtau. Iar în urma unei anchete făcută de către jurnaliștii de la „Evenimentul zilei” (sau de la „Adevărul”?), librarii timișoreni au dezvăluit că cea mai furată carte a anului a fost Infernala comedie, de Emil Brumaru.

LĂSAȚI UN MESAJ