Brexit, eternul Brexit

87

Duminică, 25 noiembrie, au fost finalizate negocierile între Comisia Europeană și Marea Britanie cu privire la Tratatul referitor la termenii și condițiile ieșirii acesteia din urmă din Uniunea Europeană. Dacă, în final, acordul va obține susținerea parlamentară atât la Londra, cât și la Strasbourg, vom asista la încheierea unui experiment care a durat 45 de ani de apartenență a Regatului Unit la clubul comunitar. Spunem experiment pentru că întreaga perioadă a fost marcată de reticențe și contestații, de acuze, suspiciuni și, până la un punct, de multă, multă diplomație. Lista de argumente în favoarea aderării și a rămânerii Marii Britanii în Uniune a fost la fel de lungă și de consistentă precum cea în defavoarea proiectului. S-au consumat energii, au vorbit personalități, s-au anunțat riscuri și declarații de dragoste. Unii spun că nici acum „divorțul” nu e „divorț”, dar, oricum, înaintea oricăror lamentații e bine să ne amintim faptul că Londra nu s-a simțit prea bine sub umbrela Bruxellesului decât pentru foarte scurte perioade. (Mandatele de prim-ministru ale lui Tony Blair.) Nici pentru continentali nu a fost un exercițiu prea ușor, dar au încercat să se acomodeze și să obțină maximum din inedita situație.

La ora aceasta, Acordul — deocamdată agreat la Bruxelles — ar trebui să obțină aprobarea guvernului britanic, al Consiliului European, apoi confirmarea parlamentară în Camera Comunelor, respectiv Parlamentul European. Dacă Jean-Claude Juncker a precizat deja că forma agreată reprezintă cea mai bună formulă de Brexit, lăsându-i fără speranțe pe cei ce ar mai fi crezut în noi negocieri, dincolo de Canalul Mânecii lupta e abia la început. Unii miniștri demisionează din guvern, Partidul Conservator este din ce în ce mai divizat, celelalte forțe politice forțează artimetica spre a tranșa situația în modalitatea care pare mai convenabilă. Aparent, totul e posibil. Liniar vorbind, dacă acordul obținut de premierul May ar primi toate voturile favorabile, în 29 martie 2019 Marea Britanie ar fi, din nou, în afara Uniunii Europene. Doar că politica nu e deloc liniară, iar un asemenea „divorț” nu se poate, simplu, pronunța la notar! „Brexit-ul se aseamănă cu procesul de a extrage un ou dintr-o omletă!”, avertiza Pascal Lamy, fost director general al Organizației Mondiale a Comerțului.

Pe de-o parte, imediat după anunțarea rezultatelor referendumului din iunie 2016, lumea britanică s-a împărțit în tot mai numeroase grupuri, în funcție de opțiunile reale față de Brexit. Avem un întreg spectru care merge de la refacerea referendumului, cu speranța respingerii „divorțului” în ceasul al paisprezecelea; apoi, Brexit în maniera lui Caragiale — să se producă fără a se schimba mare lucru; Brexit „hard”, cu reguli mai stricte și mai puține concesii făcute Uniunii Europene; Brexit foarte „hard”, cu demiterea guvernului și ieșire fără nicio înțelegere, ca și când cele patru decenii de apartenență nu ar fi existat. Un fel de ușă trântită în urmă.

Cum deja se cunoaște, problema propriu-zisă este dublată de unele mai puțin vizibile, dar cu potențial distructiv bine pronunțat: situația piețelor britanice după 29 martie 2019, atât în planul capitalurilor, cât și în al forței de muncă; de aici, teama oamenilor de afaceri în fața termenului ucigaș de 29 martie, care ar putea submina toate planurile lor în baza unor reguli încă neprecizate și greu de anticipat; situația muncitorilor europeni în Regat; prelungirea termenului până la care Londra va trebui să mai respecte normele comunitare fără a mai putea influența adoptarea lor; granița între Irlanda și Irlanda de Nord, atât sub aspect economic, al taxelor vamale, cât, mai ales, sub aspectul simbolic al luptelor sângeroase care au marcat regiunea; dorința Scoției de a beneficia de un tratament special, eventual comparabil cu cel al Irlandei de Nord, dacă nu chiar mai favorabil, de vreme ce votul a fost covârșitor în favoarea rămânerii în Uniune. Oamenii au ieșit în stradă, fiecare cu înțelegerea sa asupra momentului de criză, dar mai semnificativă este mișcarea politicienilor de a-și defini poziția prin grupări de promisiuni în jurul variantelor considerate încă valide. Chiar demiterea premierului este încă în calcul, strângerea de referate critice fiind aproape de finalizare. Iar votul Camerei Comunelor este programat a se da încă înainte de finalul anului.

„Este trist și tragic”

Astfel concluziona Jean-Claude Juncker faptul că s-a ajuns la un Acord care nu înveselește pe nimeni. Chiar dacă numeroși analiști au încercat să identifice aspectele pozitive ale Brexit-ului, procesul în sine este creator de probleme pe ambele maluri ale Canalului Mânecii. Aparent, țările continentale au acum deschisă calea unei mai profunde integrări, dacă nu cumva momentul vine cu întârziere; aparent, o bună cooperare Bonn-Paris ar avea mari șanse acum să coordoneze Uniunea dacă ne-am putea permite să uităm de contestația ce vine din partea partidelor de dreapta, a populismului și a amenințărilor exterioare, importate. De cealaltă parte, obligațiile prin care încă va fi legată Londra de Uniune, atât financiare, cât și de respectare a normelor juridice, a hotărârilor Curții de la Luxemburg, precum și a numeroaselor acorduri la care a fost parte și care nu se opresc pur si simplu în 29 martie 2019, toate acestea vor releva o independență… puternic dependentă de Uniunea Europeană. Cu consecințele și riscurile în plan politic intern, dar și în cel social.

Eliberarea de teamă

Este facil să contești, să dărâmi, să ameninți. E varianta cea mai primitivă a vieții politice. Ceea ce ar trebui rememorat este drumul sinuos al Regatului de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial până la Brexit! Cinstit vorbind, Londra s-a temut încă din anii ’50! Și nu numai Londra, dar aceasta a reușit să împingă teama până, iată, în pragul Brexit-ului… Regatul Unit a câștigat războiul militar și a rămas cu teamă. O teamă viscerală, întreținută de evenimentele ce au urmat și de promotorii lor principali. „Conceptul de excepționalism britanic… moștenire a imperialismului de secol XIX… s-a constituit în jurul precedentelor teme ale identității engleze și a fost întărit de experiența celui de-al Doilea Război Mondial… dar și de continuitatea și caracterul excepțional al Parlamentului britanic vechi de 700 de ani, (…) a tradiției Angliei medievale, mai democratice și mai înrădăcinate în respectul pentru lege decât orice alt stat european.” (William Wallace, 1994). Faptul că, dintr-o dată, toate aceste atuuri au fost spulberate de „democrația” Planului Marshall — în raport cu care Londra nu beneficia de nicio poziție privilegiată; teama de refacerea economică și, implicit, militară a Germaniei; nedumerirea în fața acordurilor între Franța și Germania; risipirea imperiului colonial — toate acestea au dus la izolarea Regatului nu atât în planul relațiilor internaționale, ci, mai grav, în propria imagine. „Euro-solipsismul britanic” (Peter Gowan, 1996) s-a lovit de evidența mutării centrilor de greutate în politica de pe continent, dar și din lume.

Ca urmare, a ezitat, apoi a respins invitația de a adera la grupul țărilor care încercau, bazate pe Planul Marshall, dar și pe înțelegerea propriilor greșeli istorice, să pună bazele unei alt fel de politici europene. Atunci când cei șase — Franța, Germania, Italia și Beneluxul — au înființat (1953) Comunitatea Oțelului și Cărbunelui, Londra a refuzat să participe. La fel, a stat deoparte câțiva ani mai târziu, când aceiași parteneri semnau Tratatele de la Roma. Abia în 1961, premierul Harold Macmillan anunța în Camera Comunelor că, „după lungi și oneste analize, Guvernul Majestății Sale a ajuns la concluzia că ar fi bine pentru Marea Britanie să depună aplicația formală… de aderare la Comunități, dacă vor fi posibil de realizat aranjamente satisfăcătoare pentru nevoile speciale ale Regatului Unit, ale Commonwealth-ului și ale Asociației Europene de Liber Schimb”. Indiferent ce va fi așteptat primul-ministru, nu a fost să fie ! „Marea Britanie… a pus presiune pe Cei Șase spre a preveni aplicarea acordurilor Pieței Comune, a negociat mult prea mult…” (Charles De Gaulle, 1963), încât a determinat veto-ul Franței pe dosarul aderării. La fel s-a întâmplat patru ani mai târziu, Londra reușind să obțină aprobarea abia după schimbarea de putere de la Paris.

Adera în 1973, alături de Danemarca și Irlanda, dar după numai doi ani convoca deja un referendum pe tema Brexit. Atunci, 67 % dintre britanici au votat rămânerea în Uniune, însă tensiunile interne creșteau. Dincolo de problemele evidente ale continentului și ale lumii în plin Război Rece, Londra spera la o asociere flexibilă de state suverane, în maniera organizațiilor internaționale, în care libertatea de decizie să permită, oricând, orice. Susținătorii de atunci ai ieșirii din Comunitate subliniau faptul că aderarea la Piața Comună a fost rodul unei negocieri defectuoase; că guvernul va pierde controlul asupra economiei și pieței muncii; că piețele ieftine, de unde se aduceau resurse materiale, și, mai cu seamă, alimente, vor fi condiționate de Bruxelles, iar Regatul va deveni o simplă provincie a Pieței Comune.

A urmat în scurt timp semnarea Actului Unic European, în 1986, act care, dincolo de numeroasele detalii tehnice și legislative, oferea cadrul pentru convergența mai pronunțată a țărilor membre, în sensul pregătirii realizării Pieței Comune, oferirii de puteri legislative propriu-zise Parlamentului European și, nu în ultimul rând, reglementării votului cu majoritate calificată în Consiliul de Miniștri, flexibilizând procesul de luare a deciziilor. În plus, oferea indiciile asupra elementelor de legislație națională ce urmau a fi armonizate. Deja erau pași importanți în direcția realizării unei autentice Comunități europene, dar era mult mai mult decât ar fi putut accepta britanicii doritori de acces facil la piețele europene, dar cu cât mai puțin la integrare politică. Pentru ei, „Regina reprezintă Constituția”, după cum „familia regală este precum rădăcinile unui pom, ei reprezintă rădăcinile, iar noi suntem doar ramuri subțiri. Fără rădăcină, pomul moare!” — spuneau cetățenii britanici într-un șir de interviuri din anii ’90. Prin urmare, a accepta legi reglementate de un parlament străin, peste normele formulate de „Regină în Parlament”, reprezintă o încălcare a identității naționale, o tăiere a pomului!

În consecință, în scurt timp, premierul de atunci, Margaret Thatcher, avea să țină un discurs faimos la Bruges, dând cărțile pe față: „Britanicii sunt moștenitori ai tradițiilor culturale europene la fel de mult ca oricare altă națiune… dar cooperarea nu presupune concentrarea puterii la Bruxelles sau luarea deciziilor de către o birocrație numită (n.n.: în loc de a fi aleasă). A cerut și obținut, în final, costuri mai mici, o participare mai restrânsă la Politica Agricolă Comună, facilități pentru pescuit, transporturi aeriene sau pentru piața financiară londoneză. A pledat cauza Europei de Est, care ar fi trebuit să fie așteptată și, apoi, integrată în Comunitate, a pledat cauza dezarmării nucleare și a apărării comune a Europei, dar sub umbrela de siguranță oferită de participarea Statelor Unite. „Teama, în esență, era legată de posibila încheiere a dominației Statelor Unite în politica europeană și de faptul că aceasta ar fi putut fi înlocuită fie de o renăscută rivalitate între puterile vest-europene, fie de o nouă hegemonie regională a Germaniei” (Gowan, 1996).

De neuitat este subtila completare pe care a adus-o recomandărilor celebrului său înaintaș, Winston Churchill. De fapt, acolo găsim sintetizată întreaga politică externă a Marii Britanii de după război. În 1946, încă sperând formarea „Statelor Unite ale Europei”, Churchill recomanda „crearea Familiei Europene, ca remediu suveran” al problemelor continentului. Doi ani mai târziu, acceptând diplomatic dificultățile momentului, participa la nașterea Consiliului Europei, ca substitut provizoriu — credea el — al Comunității Europene. Chiar și acolo, propunea formarea unui Parlament European și a unei „voci a Europei Unite”. Doamna Thatcher, în 1988, însă, dorea ca Europa „să fie o familie a națiunilor… bucurându-se de identitatea lor națională nu mai puțin decât de efortul comun european”. Dar, în acest punct, teama era deja în scenă! Pentru Churchill, unitatea europenilor trebuia să reprezinte „o eliberare de teamă, puterea de a confruta orice forma de tiranie. Renașterea Europei dincolo de micile dispute”. Era o logică post-conflict. Doamna Thatcher exprima deja o logică a noului conflict. Din păcate, prezentul Acord prelungește un conflict ce părea atenuat, deschizând porți nebănuite unor noi surse de neîncredere. Șansa unui „act de credință” (Churchill, 1946) a fost ratată din nou, deși corectitudinea judecăților lui Churchill a fost confimată de istorie, de atâtea ori!

LĂSAȚI UN MESAJ