Banatul — o identitate, o nădejde, un viitor! (I)

313

Pentru orice minte luminată, identitatea şi nădejdea sunt cele mai mari  bogăţii ale unei regiuni. Acestea, odată pierdute, pot trece decenii sau chiar secole până vor fi conturate din nou, iar lipsa lor înseamnă, implicit, sacrificarea generaţiilor, o adevărată tragedie socială pe care trebuie s-o evităm.

Cred că a sosit ceasul să analizăm rolul pe care identitatea îl poate juca în dezvoltarea Banatului. Fără această personalitate distinctă, landul bănăţean este asemeni unui corp fără suflet, identitatea însemnând viaţă, iar nădejdea oferind conştiinţă; zbuciumul celor două aduce trupul regiunii într-o comă profundă. Astfel, atrofierea inimii economice bănăţene (Reşiţa) şi migrenele capului (Timişoara) sunt efectele nefericite ale micşorării sufletului bănățean, iar panaceul universal al vinei ilfovenilor (doar) ne prelungeşte contraproductiv agonia. Or, în aceste condiţii, să nu ne mai mirăm patetic că organele (zonele metropolitane) nu funcţionează, sau că arterele şi venele rutiere sunt înfundate, iar membrele superioare (aeroporturile) şi cele inferioare (porturile) sunt în letargie.

banat-3Probabil pentru unii este comod să se lamenteze balcanic că alţii poartă vina pentru neajunsurile noastre, dar realitatea este mult mai complexă şi trebuie să fim oneşti asumându-ne, responsabili, partea noastră de vină. Dar, înainte de-a ajunge la ea, să ne oprim în treacăt asupra spiritului bănățean. Reluând tema din titlu, putem afirma cu tărie, în baza exemplelor din Europa apuseană, că identitatea regională transferă inţiativă, greutate şi responsabiltate administraţiei publice în privința proiectelor din mâna autorităților locale/judeţene/centrale din domeniul sectorului privat, mobilizând masele de cetăţeni şi oferind competivitatea atât de necesară progresului societăţii. Iar cea mai grăitoare pildă în spaţiul românesc este oferită de duelul istoric Timişoara-Arad. Dacă, în faza interbelică, Aradul, impulsionat de progresul Capitalei Banatului, s-a industrializat masiv, devenind unul dintre cele mai importante centre industriale, în epoca postdecembristă competiţia a căpătat noi valenţe. Şi această rivalitate a fost tocmai efectul identităţii arădene, care, nedreptăţită făţiş în anii comunismului şi pusă în faţă faptului împlinit, a decis să-şi ia revanşa. Astfel, dezvoltarea fulminantă a Timişoarei din anii ’90 a antrenat puternic comunitatea mureşeană să ridice mănuşa provocării. În doar câţiva ani, parcurile industriale  timişorene  au fost egalate numeric de zonele industriale arădene, iar mult trâmbiţatul ring al Oraşului Libertăţii  şi-a găsit finalizarea la Arad, în regim de autostrada (!), graţie ambiţioşilor conducători crișeni ajunşi în guvernele lui Boc. Tot astfel, uriaşa pretenţie a Aradului de-a concura Timişoara în toate, inclusiv comercial, orgoliu generat tocmai de etosul rănit al oraşului de pe Mureş, a făcut ca mall-ul timişorean să primească o replică din partea celor trei centre comerciale arădene finalizate, plus a altor patru proiecte care aşteaptă la cotitură; însă criză economică a stopat acest avânt exuberant. Duelul a continuat şi într-o altă formă — distractivă chiar: Timişoara a plusat cu un patinoar sezonier. Aradul a vrut unul dublu ca suprafaţă, iar când Poli a început să emită pretenţii la titlu, UTA  a revenit subit în primul eşalon, doar că să-şi regleze conturile istorice cu rivala din Banat. Încheind parabola, vă întreb (şi mă întreb) ce s-ar întâmplă dacă în cadrul unei singure regiuni ar exista două, trei sau chiar patru zone metropolitane, ca să ridice ştacheta, motivate de catalizatorul identitar? Ce mize şi beneficii populare ar putea aduce Moldovei un Bacău primenit, împins de la spate de Galaţiul metropolitan (dotat cu aeroport), în stare să arunce mănuşa la picioarele Iaşiului?! Dar competiţia Banat-Ardeal (Timişoara-Cluj)?! Introduceţi în ecuaţia transilvană și oraşele regionale de acolo, într-o dispută productivă pentru titlul de capital a zonei, și veți vedea dezvoltare şi investiţii!

banat-4

Personalitatea şi evoluţia unei localităţi poate fi comparată cu cea a unei echipe de fotbal. Degeaba se străduiesc jucătorii, dacă nu au un antrenor capabil şi o galerie dinamică pentru care să se jertfească. Aţi văzut cât de plictisor este jocul fără microbişti în tribune. (Există vreun club legendar fără fani?) Însă, când cetăţenii adoptă o echipă, nu numai că-i oferă motivaţie, dar participă activ la viața ei, investind timp, sentimente, bani şi, în cele mai grele momente, aceiaşi socios responsabilizând conducerea clubului prin demisii publice, solicitând audituri, luând decizii. Revenind la tema personalităţii regionale, v-aţi gândit vreodată cum intră un antrenor/primar în biroul lui la ora 9:00, când ştie că nu are niciun susţinător? Vorbeam odată cu edilul unui municipiu din Caraş, care îmi spunea decepţionat că anunţase în presa locală curăţenia de primăvară, dar niciun locuitor nu s-a prezentat la acţiune, deşi făcuse apel în acest sens. Din câteva zeci de mii de oameni, niciunul NU a binevoit să răspundă afirmativ, şi aceasta este realitatea tristă: majoritatea covârşitoare a bănăţenilor  se mărginește doar să existe, nu să trăiască efectiv, învârtindu-se în triumviratul cotidian muncă-stres-vacanţe. Şi dacă vi se pare că nu vă încadraţi în trilaterala zilnică, vă întreb constructiv: câţi aţi scris vreodată o scrisoare primarului în care să-l chestionaţi/apreciaţi/ încurajaţi/criticaţi sau pur şi simplu să-i trimiteţi propunerile dumneavoastră? Liderul administrativ este împins, protejat, ambiţionat de agora, iar cine poate stă împotriva curenţilor de adâncime ai unei comunităţi puternice, implicate. Însă când cetăţenii sunt dezbinaţi şi aşteaptă pasiv, mânaţi de o atitudine fatalistă, nu fac decât să arunce responsabilităţile şi culpele pe umerii autorităţilor, mârâind balcanic, pe la colţuri, asemeni dulăilor de la stână. Credeţi că aşa arată viaţa de stat la care suntem chemaţi să ne aducem contribuţia?

banat-2

Dar identitatea locală de care vorbeam nu poate exista fără una regională, muncipiul, oraşul, comuna se află într-un spaţiu geografic, economic şi cultural bine definit, nu pot exista enclave dezvoltate înconjurate de dărâmături. Oamenii simt nevoia să aparţină unui spaţiu fizic, cultural, economic, şi, atunci când acest fenomen identitar ia amploare, comunitatea începe să-şi pună întrebarea de căpătâi: ceilalţi progresează, noi de ce lâncezim? Astfel, cum spuneam, oraşul are nevoie de regiunea înconjurătoare ca să-şi asigure resursele financiare, infrastructurale, culturale, economice şi umane, pentru că fără ele se ajunge rapid la stagnare în toate domeniile. Un muncipiu trebuie să fie aprovizionat constant cu braţe de muncă, dar şi cu creiere capabile să-i asigure dezvoltarea, însă nu doar criteriile de mai sus înclină balanţa spre regiunea proximă, ci şi solidaritatea zonală. Mai exact, nicio urbe nu ar trebui lăsată să profite de rezervele băneşti, economice ori de infrastructură ale regiunii, storcând în acelaşi timp zona de rezervele ei demografice, fără să contribuie financiar la susţinerea ariei de influenţă. Cunoaştem însă o localitate care insistă să joace singură în propria-i liga, enclavizandu-se intenţionat ca să nu suporte cheltuielile şi povara regiunii din care face parte, inventându-şi, în acelaşi timp,  statistici, legi şi organizări administrative separatist-exclusiviste. Aveţi libertatea s-o căutaţi singuri pe hartă.

banat-6Da, identitatea regională produce coeziunea şi puterea unei comunităţi viguroase. Transferată într-un cadru legal la nivel național, ea poate şi trebuie să devină o forţă motrice pentru dezvoltarea României. Fără ea, cetăţenii devin doar o masă amorfă, uniformizată, naţionalistă şi fără personalitate, o adevărată sumă de xerocși plictisitori şi săraci, conduşi dintr-un singur centru care strangulează întreaga ţară. Repet şi subliniez fără echivoc: în absenţa culturilor regionale, SISTEMUL concentrează bizantin (aproape) întreaga activitate executivă, legislativă, juridică, politică, administrativă, economică, financiară, fiscală, culturală, ştiinţifică şi sportivă într-un singur bastion al puterii, or această înclinaţie tribală, morbidă, dictatorială, oligarhică, anti-europeană şi anti-naţională trebuie stopată prin promovarea identităţilor regionale, în cazul nostru, a celei bănăţene.

Dar dacă identităţile regionale devin mai pregnante decât cele naţionale/federale? Formaţiunile statale medievale, care au generat personalităţile zonale prezente azi, sunt mai vechi cu câteva sute de ani decât statele naţionale/federale care le-au acaparat (or, implicit,  vechimea înseamnă putere, cultură, autenticitate), iar a două cauză care favorizează primele este faptul că, întodeauna, cetăţeanul se raportează pozitiv şi grabnic la locul naşterii, al rudelor/prietenilor, al formării lui profesionale, pentru că acolo îşi are avutul, slujba şi proprietatea. Iar acest adevăr incontestabil este prezent oriunde pe glob — sacoul este despărţit de inimă prin cămaşă, proximitatea teritorială învingând categoric periferia fizică sau virtuală a individului.

Din nefericire, cei mai mulţi localnici bănăţeni, fără să fie conştienţi de impactul covărşitor al identităţii, se lamentează penibil că au rămas prea puţini „agevărați” în zonă, uitând că acest fenomen este comun şi altor regiuni prospere, iar cel mai bun exemplu ne este oferit de comunitatea fruntaşă a Spaniei, Catalonia. Dacă cineva îşi închipuie că fosta componentă feudală a Coroanei de Aragon este alcătuită din catalani neaoşi, se înşală amarnic. Barcelona şi întreagă ei faţadă maritimă este populată în majoritate de foşti castilieni ori andaluzi, aduşi în diferite etape pentru a uniformiza zona. Însă catalanii, deşi puţini la număr, au reuşit o izbândă colosală: dezvoltând regiunea şi integrându-i pe noii veniţi, au cristalizat, în ciuda epocii franchiste, o nouă identitate, și astfel Catalonia şi-a recâştigat titlul de cea mai industrializată, dezvoltată, vizibilă, vizitată şi prosperă comunitate autonomă a regatului iberic.

Reluând tema etosului regional, afirm cu tărie, încredinţat că orice cetăţean onest şi obiectiv cunoaşte şi admite acest adevăr: Banatul NU este o terra incognita, un teritoriu pustiu, fără personalitate, în care fiecare să-și exhibe comportamentele balcanice, ori să parvină infantil prin obiceiuri de neam prost, ci este o regiune făloasă, cu un set de cutume vestice, cu o estetică aparte, înnobilată de etica creştină a muncii şi întregită de un fond moral remarcabil. Iar la toate aceste caracteristici se adaugă faimosul lui mozaic etnico-religios, încununat, la rându-i, de superbul dialect bănățean, aruncat de decenii întregi într-un con de umbră de înșişi fiii Banatului. Şi această vină istorică trebuie să ne-o asumăm cu tărie: suntem singurii vinovaţi de reticenţa penibilă de-a vorbi şi scrie în grai bănățean, fandosindu-ne cu aere pretinse de orăşeni înnăscuți. Dacă privim însă la vecinii din Ardeal, vom constata, frapaţi, realitatea: transilvănenii au ştiut să-şi conserve perfect graiul regional, chiar şi în mediul urban/universitar, și, astfel, integrarea celor veniţi a decurs de la sine. Redescoperirea graiului popular, întrebuinţat cu atâta talent de ţăranii condeieri şi de nenumăraţii scriitori consacraţi, devine un imperativ  care trebuie aplicat cu ardoare în patrulaterul Banatului.

banat-5

E însă mai comod să aruncăm vina pe alţii pentru balcanismul nostru. Când această abordare nu ne va mai ţine de cald, abia atunci vom realiza că noi suntem de vină pentru starea deplorabilă a Banatului. În clipa aceea cei din jur vor deveni responsabili. Identitatea înseamnă acţiune, cheltuială (timp, sentimente, muncă), responsabilitate, dedicare, civism, slujirea aproapelui bănățean. Când această personalitate regională se maturizează în sufletele cetăţenilor, ea preia automat agenda publică din mâinile politrucilor locali/judeţeni/centrali şi o dezbate, o aplică sau, efectiv, o impune pe cea proprie.

Astfel, aşa cum spuneam, cetatea ajunge să acapareze inţiativa, împingând de la spate primarii, consilierii locali/judeţeni, afaceriştii, scriitorii spre un scop comun, pentru că adevărată identitate se opune categoric comodităţii, nepăsării, deznădejdii şi neputinţei. Şi ce este mai potrivit decât atunci când bănăţenii îşi dezvoltă şi exprimă energiile intelectuale, morale şi materiale, punându-le în serviciul comunităţii regionale, adică al aproapelui?

Nota bene: Identitatea bănățeană trebuie corelată cu chibzuinţă şi responsabilitate, tocmai pentru că unii au stat de zece ori la rândul unde se împărţea râvnă şi niciodată la cel al înţelepciunii! Altel spus, energia debordantă şi pozitivă a factorului identitar trebuie canalizată spre scopuri productive, civice, în interesul tuturor.

Vivat Banatu’!

(va urma)

Marian Cristian

LĂSAȚI UN MESAJ