Banatul — o identitate, o nădejde, un viitor

297

Identitatea regională din prima parte a memorandumului este benefică, dar insuficientă. Pentru a edifica Banatul avem nevoie de speranță, de-o cauză și de un fond moral, care să genereze o conștiință comunitară, iar toate, însumate, să tindă spre un ideal metafizic. Fără aceste resorturi sprituale vom eșua, așa cum au făcut-o și străbunii noștri, în ciuda culturii și-a forței economice. Dacă, din 1718, Kronlandul a fost altoit de generalissimul austriac Eugeniu de Savoia-Carignano, în metafizica catolic-iluministă a habsburgilor, după 1919 Țara de Coroană a kaiserilor vienezi s-a trezit învăluită în dictonul fanariot al Brătienilor, „prin noi înșine”, care, în realitate, era „pentru noi înșine”. Astfel, pus în fața faptului împlinit și tratat ca o feudă cucerită, Banatul nu și-a inventat subit o rațiune existențială sau o spritualitate proprie, ci s-a mărginit la o tânguire continuă. Era pentru prima oară, după eliberarea habsburgică, pe picioarele proprii, iar trupul (identitatea) îi fuseseră despărțite de sufletul austriac.

Țara Banatului a oferit mereu specialiști talentați, în toate domeniile științei, a născut o mulțime de domni stilați, de artiști sofisticați și de țărani imperiali, dar i-a lipsit întodeauna brațul călăuzitor. Nu a dăruit niciodată (din proprie ințiativă) un cap încoronat, un sceptru de domnie sau măcar un strateg, care să pună planul pe masă și să dea porunca.

Motivația (atât de) populară a fecioarei siluite de bizantini NU ne face cinste (!). Din contră, apare o întrebare necruțătoare: unde au fost bănățenii noștri un secol bătut pe muchie? Pentru că tocmai în această chestiune se regăsește cel mai frapant adevăr al generațiilor trecute, în ciuda protestelor, mai mult sau mai puțin vizibile, nu au redactat niciodată un proiect constituțional, spritual ori administrativ pentru dezvoltarea Banatului, s-au mulțumit doar să existe, nu să trăiască cu adevărat.

Astfel, milioanele care s-au perindat prin Țara Banatului din 1919 încoace nu s-au obosit niciodată să-și contureze viitorul, nici măcar scriptic, ci au comentat pe la colțuri și-n presă, dar nu și-au adus aportul intelectual ca să închege un plan de amenajare al teritoriului ori al societății bănățene, și cu atât mai puțin al celei românești. Iar această concluzie tragică, care denotă nepăsarea și neputința înaintașilor noștri, trebuie luată în seamă de cei care împing culpele istorice într-o singură direcție, fără să realizeze că vina colectivă se împarte…

Nu, nu putem, și nici nu vrem, să acceptămbănățenii noștri au fost victimele neprihănite ale istoriei interbelice, postbelice și postdecembriste, pentru că asta ar însemna, implicit, că au jucat rolul masochist al pasivilor neputincioși! Însă absența proiectelor și-a acțiunilor comunitare arată fără tăgadă adevărul — bănățenii au fost comozi, periferici, imaturi, dispersați, resemnați, nepăsători. O societate regională sau națională incapabilă să se apere, să gândească, să viseze și să acționeze nu poate beneficia, la recursul istoriei, de circumstanțele atenuante ale vremurilor vitregi, doar ca să obțină, patetic, compătimirea noilor generații.

Da, suntem mai săraci și mai puțini fără elita Banatului (șvabii & evreii) și, în plus, am pierdut o bună parte a tineretului bănațean, chiar și floarea Țării Banatului a emigrat în Apus, iar acum responsabilitatea, onoarea și greutatea integrării celor veniți în brațele Kronlandului cad asupra celor rămași sub stindardul Timișoarei.

Arta războiului ne învață că o bătălie nu se poartă (doar) cu arme convenționale, ci, în primul rând, cu pana scriitorului. Astfel, orice armată are la baza ei o doctrină care generează strategii ofensive și defensive, iar din ele derivă mecanismele de conducere, mijloacele de producție/transport și toate cele trebuincioase campaniei. Oricine eludează importanța prologului va capitula negreșit. Toate mijloacele de luptă din univers, indiferent de puterea lor de distrugere și de compoziția chimică, sunt materiale, deci perisabile, însă cea mai redutabilă arma rămâne CUVÂNTUL, îndeosebi cel scris, pentru că el străbate fără granițe mileniile și schimbă ecuația lumii mai mult decât o face cel mai sofisticat arsenal al Terrei. Viața și moartea stau în puterea limbii, afirmă Biblia, și orice instanță supremă ori cancelarie guvernamentală întărește acest adevăr — verba volant, scripta manent.

În toate procesele istorice de colonizare derulate în SUA, Canada, Australia și Noua Zeelandă, noii veniți și-au abandonat identitățile primordiale atunci când au realizat că patria de adopție prezintă oportunități superioare celei orginare, și aici este cheia succesului — oamenii trebuie să conștientizeze că aparțin Banatului, și-o vor face subit atunci când vor vedea că Țara Banatului oferă mai mult decât zonele natale.

Astfel, mult invocatul număr redus al bănățenilor născuți devine irelevant. Ridicând standardele de viață, băștinașii îi vor motiva, implicit, pe toti cei veniți să-și însușească singuri noua identitate. Dar, ca să existe propășire, cetățenii Kronlandului trebuie sa știe CINE sunt și să creadă în DIVINITATE. Astfel, Nădejdea va oferi un steag metafizic capabil să mobilizeze cetățenii, și singura credință care poate să creeze imboldul necesar dezvoltării este iubirea aproapelui, civismul. Pe această temelie putem să construim mecanismele și planurile de amenajare a teritoriului, respectiv a societății bănățene, pentru a oferi tuturor un viitor. Dacă vom eluda, trufași, acest principiu divin, vom descoperi că Banatul trepidează haotic, măcinat de frustrări identitare, asemeni unui cuib de viespi dominat de ură regională.

Trecând peste limbajul spumos din 1922, observăm strigătul gâtuit al lui Vuia, (drobul ciocoilor va distruge Banatul), în acord cu starea bănățenilor — deznădejdea, dublată de lipsa valorilor. Și această conjuctură nefericită s-a înrădăcinat pentru că nimeni, cu excepția notabilă a lui George Șerban, nu a încercat să reumple potirul moral al Kronlandului cu norme divine. Însă Nădejdea oferă Banatului nu doar o speranță vremelnică, ci și o motivație mobilizatoare, o viziune de ansamblu ce dă viață și forță etosului bănățan, înobilându-l cu principii creștine.

Înțelepciune și putere este deviza dezideratului bănățan, dar puterea nu stă în forța armelor sau în bogățiile trecătoare, ci în cuvânt și-n fapte.

Nota Bene: în fond, de ce edificăm Banatul? Doar ca să ne fălim pe la colțuri de site-uri ori străzi? Activitatea umană fără o cauză rațională generează haos, iar progresul lipsit de metafizica creștină a iubirii aproapelui devine regres și democrația se colorează în oligarhie, minocrație, mimocrație, ca, în final, să ia forma masonocrației. Și ce este mai trist decât atunci când dezvoltarea clamată face loc unei aroganțe găunoase, de factură materialistă, hedonistă și nihilistă? Avem nevoie de un scop integrator, nobil, divin, să facem bine aproapelui, vecinului, concitadinului, bănățeanului născut sau adoptat. Doar așa Banatul va avea un spirit călăuzitor, însă dragostea pentru meleagurile noastre nu se măsoară în numărul ditirambilor perorați emfatic la adresa bănățenilor adoptați, ci în numărul de acte, petiții, solicitări, audiențe, sesizări și, mai ales, proiecte redactate în folosul comunității, al aproapelului. Acesta este cântarul pe care trebuie să ne urcăm sufletele, pe sfânta balanță a iubirii și-a adevărului, pentru că acolo se află viitorul, viitorul nostru, al bănățenilor din făloasa Terra Banati!

Cristian Marian

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ