Nu departe de Timișoara, încep să strălucească două mici stele. Ale… scenei, la Moșnița Nouă, în familia Csaszar, unde două copile impresionează prin talentul și dăruirea cu care fac foarte bine primii pași serioși în muzică. La vârsta lor, încă fragedă, cele două surori se pot deja lăuda cu cele opt DA-uri la unul din cele mai prestigioase show-uri de televiziune. Cine urmărește emisiunea „Românii au talent” au văzut succesul celor două fetițe din Moșnița. Fiecare din ele a primit maximum de punctaj, evoluând independent. Au abordat cu mult aplomb piese muzicale grele, dificil de interpretat chiar și de cei mai experimentați soliști. Nu au avut deloc ezitări și nici greșeli.

Timea Melissa Csaszar, de nici 14 ani, a prezentat piesa „YodelayHeeHoo”, ce aparține unui gen muzical extrem de tehnic, fără a avea niciun fel de probleme vizibile. A atins cote înalte de virtuozitate vocală, cu o ușurință absolut dezarmantă. Au curs ropote de aplauze. Iar ca surpriza să fie maximă, surioara ei, Karina Ania, a prezentat o altă piesă muzicală de mare complexitate. Aceasta pretins memorie bună, pentru că are un text lung și complex în engleză, dar și calități vocale foarte bune, îmbinate cu o mișcare scenică pe măsură, fiind, de fapt, un amplu fragment dintr-un musical. Este un gen rar ales de un copil de numai 10 ani. Dar totul a mers perfect. Frumusețea piesei a fost potențată de o remarcabilă dicție și de un joc de scenă armonios, ce prefigurează un viitor star.

De altfel Primăria din Moșnița a considerat de cuviință că merită din plin câte o Diplomă de Merit așa cum s-a și întâmplat pwentru tot ce au făcut în anul 2019.

Acasă la fete am văzut că ele nu sunt deloc artiste cu ifose, ci copii, cu tot ce însemnă acest lucru. Se iubesc mult, dar se mai și mai ceartă. Studiază asiduu, însă au timp și să se joace cu păpușile. Talentul este, aici, la el acasă. Fetele dansează, pictează, cântă și se și prostesc, cum e cât se poate de normal la vârsta lor.

Pentru a ne arăta că nu doar Jodler-ul este punctul său forte, Timeea ne-a făcut o demonstrație pe viu, interpretând, fără ezitări, o altă piesă extrem de complexă, din repertoriul „4 Non Blondes”, „Whats Going on”. Oricine are cât de cât ureche pentru muzică știe că nu este deloc ceva simplu. Se cere o mare precizie în a lua tonurile acute. Nu oricine poate ataca această piesă, nici măcar dintre interpreții consacrați.
Dar mai bine să lăsăm fetițele să vorbească.
— Timea, felicitări pentru realizările tale de până acum. Ești cunoscută de cei care te-au văzut la televizor. Dar multă lume încă nu te știe. Cum de-ți place muzica?

— Mie de mică îmi place să cânt. Cântam în casă cam tot ce auzeam la radio. Nu înțelegeam cuvintele, nu ziceam ce trebuie, dar cântam. Mama și tata au auzit și, la început, m-au întrebat dacă aș vrea să fac un instrument. Am crezut că ar fi interesant. Am început cu vioara și am continuat cu ea o perioadă. Dar am simțit că nu îmi place chiar așa de mult. Apoi am mers la canto. Cam pe la opt-nouă ani am simțit că asta ar fi ceva interesant. Am cântat și la școală, în primele clase. Doamna învățătoare m-a susținut tot timpul și a crezut că voi realiza chestii frumoase. Înainte de concursuri, dânsa se înregistrează și-mi trimite mesaje cu „baftă Timi! Îți ținem pumnii!”. Asta mă face să mă simt mai bine. Și acum mai țin legătura cu dânsa.

— Apoi ai ajuns la o altă școală. Cum a fost?
— La început mi-a fost foarte bine la Colegiul „Ion Vidu” din Timișoara. Asta din clasa a cincea. Mi-au plăcut colegii, la început. Dar, după ce au aflat că am filmulețe pe internet, unii au mai râs de mine. Unii băieți mă sâcâiau și credeau că mă dau vedetă. Acolo am fost din clasa a cincea până în semestrul al doilea din clasa a șaptea. Am făcut chitară și pian, pentru că nu se face canto decât la clasele de liceu. Acum, că sunt în clasa a opta, mi-am propus să dau la Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”. Vreau să învăț să mă înțeleg cu copiii. Poate nu ajung o vedetă, dar aș vrea să-mi deschid o școală de muzică, să le predau. Până la facultate mai e mult, mai vedem ce o fi.

— Ai cântat pe acasă. Dar care a fost primul tău pas important. Când ai ajuns pe o scenă. Care a fost, de fapt, debutul tău?
— Cred că prima oară am cântat vocal pe o scenă la un concurs la Arad. Eram micuță, cam nouă ani. Acolo am cântat „Aleluia” și am luat locul trei, pentru care am fost foarte dezamăgită. Eu aveam pretenții de la mine! M-a ambiționat acel loc trei. Am văzut că merge și m-am înscris la cât mai multe concursuri. Îmi era dor de scenă și mi-a plăcut. Nu e același lucru să cânți la tine în sufragerie sau pe scenă.
Au mai urmat și alte concursuri. Mai importante pentru mine au fost, la început, un concurs în Ungaria, unde am luat trofeul la categoria mea, și altul în Slovenia. Acolo nu am luat nimic, dar, asta e!, mi-a plăcut. Apoi am fost în Serbia, unde am luat trofeul pe concurs. Cam asta a fost în alte țări, dar am mai fost și la noi, în multe locuri. Mai ales la „Românii au talent”, care este cel mai important concurs pentru mine de până acum.

— Cum ai fost primită de juriu și cum te-a impresionat filmarea emisiunii. A fost greu?
— Am avut și acolo foarte multe emoții! Ca de obicei, fiindcă sunt o fire mai emotivă. Când am urcat pe scenă, credeam că visez. Nu credeam ce se întâmplă într-adevăr. După ce am terminat de cântat și juriul mi-a spus că am trecut cu patru de DA, au fost aplauze și tot ce trebuie. Am mers în culise să o aștept pe sora mea, care cânta și ea. În minutele alea mă întrebam dacă visez. Oare o fi sau nu adevărat? Chiar nu realizam ce se întâmplă.
Nu se știe când mai merg. Mă vor anunța. Dar acum, cu pandemia asta, încă nimic nu e sigur.

— Să ne întoarcem puțin la prima piesă pe care ne-ai cântat-o. Este acel stil mai aparte al Jodler-ului. Cine te-a ajutat și cum ai deprins acest gen muzical foarte greu?
— Eu stăteam acasă și mă uitam la filmulețe pe YouTube. Mama mi-a spus: „Uite, Timi, ce interesant sună melodia asta!”. Atunci am auzit pentru prima oară Jodler și mi-am zis: „Bine, hai să încerc și eu!”. Sigur că nu mi-a ieșit din prima. Dar nu am abandonat. Cred că am muncit cam jumătate de an. Am căutat tutoriale pe internet. Altfel, nu m-a învățat nimeni direct. În vacanța de vară următoare am mers în Tirol. Acolo am mers într-un bar unde se cântă această muzică. Totul era atât de frumos. Lumea era fericită și se cânta doar Jodler. Am încercat și eu. Tot acolo am cumpărat și un costum tradițional pentru aceste melodii.

— Ce au spus localnicii care te-au auzit, că ei au stilul acesta de muzică din naștere în sânge?
— M-au auzit, dar nu mai știu dacă au zis ceva. Parcă nu. Dar aveam emoții prea mari și nu mai țin minte.

— Cine te îndrumă în muzică? Ai pomenit despre o doamnă profesoară. Spune-ne mai multe.
— Da. Lucrez cu doamna profesoară Valeria Mișcuția de la „Star Vivere Music” din Oradea. Am vrut să merg neapărat la ea. Înainte cu câțiva ani am mers la concursurile organizate de dânsa. Am observat că elevii ei, cei pe care-i antrena, sunt foarte buni. Am vrut și eu să fiu atât de bună, chiar dacă nu mai participam la acele concursuri. Profesoara consideră că elevii ei nu trebuie să participe la propriile concursuri. Nu ar fi corect. Elevii cântă doar în recitaluri în afara concursului. Aveau o tehnică vocală aparte. Eu nici nu știam ce e aia.
M-a dus mama la Oradea la ore. Să vadă doamna ce fac bine și ce nu. Eu credeam că fac totul bine. Dar acolo am auzit: „Nu respiri corect, nu ai tehnică vocală corectă, mai trebuie să muncești la asta și la asta”. Acolo am auzit că „strangulez gâtul”. Nu am înțeles chestiunile astea. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Dar, cu timpul, m-a ajutat mult și m-am îndreptat, oarecum. De doi ani studiez cu dânsa și simt că am evoluat foarte mult.

— Cu timpul vei evolua. Ce alte genuri muzicale vei mai aborda?
— Sincer… nu m-am gândit la asta. Încă nu știu. Eu doar vreau să cânt și să mă fac cunoscută, iar lumea să mă aprecieze pentru felul în care cânt… Și ce va mai fi…

— Ce altceva mai faci, fiindcă mai văd aici, pe pereți, multe desene reușite?
— Îmi plăcea să desenez când eram mai mică și pictam cu mama. Dar de atunci nu prea am mai avut timp să pictez. Până acum, în carantină, cu mai mult timp, de plictiseală am reînceput să pictez. Am văzut că nu e chiar așa de rău. Poate voi continua.


Aici, în casa familiei Csaszar, avem încă o surpriză. După ce am văzut prestația muzicală deosebită a vedetei Timea, încă o artistă, după ușa pe care scrie, ca un anunț: „Camera Karinei”.
Pentru micuța artistă totul pare simplu. A mers la cursuri și apoi au început să vină și premiile.

— Karina, spune-ne cum de ai ajuns și tu în aceeași situație fericită — să-ți placă muzica la fel ca surorii tale mai mari?
— Păi eu, înainte, dansam. Dar când am văzut-o pe sora mea cântând în casă, dar și mergând la concursuri, mi-a plăcut și am început și eu să cânt. Mi-am dat seama că-mi place foarte mult să fac asta. Așa că am spus părinților mei că aș vrea și eu să cânt. Și m-au dus la ore de canto. Apoi am început să merg și la spectacole și concursuri. Cânt de vreo… trei ani.

— Ai spus că faci cursuri de canto. Unde înveți?
— Fac aceste cursuri de canto la Oradea, la Asociația „Star Vivere”, și îmi place foarte mult acolo. Pentru că, în timp ce învățăm să cântăm, ne și distrăm, dar învățăm și multe alte lucruri. M-am atașat mult de profesoară și de colegele mele.

— Dar la cealaltă școală, în ce clasă ești acum? Și acolo faci muzică?
— Sunt în clasa a cincea. La școală mie mi-a plăcut muzica, dar nu prea făceam așa multă, cum aș fi vrut. Făceam mai multă matematică. Dar mie nu prea îmi place așa mult. E cam grea. Adică la clasele 0–IV mie îmi plăcea și matematica. fiindcă îmi plăcea învățătoarea cu care învățam. Dar mai aveam și desen și muzică. Dar acum, în clasa a VI-a, e cam la fel, și muzică, și desen, și alte materii, dar la mate e mult mai greu.

— Uite, sora ta spunea că nu s-a adaptat prea bine la colegiul „Ion Vidu”. Tu înveți la școala de aici, din Moșnița? Ai de gând să mergi și la o școală de muzică mai târziu?
— Păi… nu știu… Nu cred că am de gând șă merg la o școală specială… Cred că e de-ajuns cât învăț acasă și la asociație. Îmi place să merg la o școală normală și mi-e destul. ( râde cu poftă de gluma ei).

— După cum am văzut și în imaginile de la televiziune, ai cântat acea piesă de musical. Este un gen destul de dificil, chiar și pentru artiști mai experimentați. Cine te-a îndrumat? Și de ce nu ai ales un alt gen mai ușor. Să spunem, muzică ușoară sau chiar populară?
— Mie îmi place să cânt musical pentru că acest gen îmbină și dansul, și muzica, iar aici sunt de toate. Îmi place foarte mult să mă mișc și parcă intru într-o poveste odată cu piesa.

— Cam asta și este, de fapt, un fel de poveste pe note și mișcare. Ca un fel de piesă de teatru cântată. Dar, în acest gen muzical, vei avea nevoie și de colegi. Nu prea poți cânta doar de una singură. E o muncă de echipă. Faceți așa ceva la cursurile de la Oradea?
— Da, așa e. Mai sunt câțiva copii ce cântă din când în când și mă înțeleg bine cu ei. Acum nu știu. Dar poate pe viitor vom face un grup de musical.

— Când vei fi tu mai mare, poate vei ajunge la un conservator sau la o universitate de teatru și poate vei studia acest gen de muzică. Dar, până atunci, mai e vreme… Am văzut că ambele piese pe care le-ai cântat sunt foarte ritmate. cu multă mișcare.
— Da, asta îmi place — să dansez, să mă mișc. Am încerc și piese mai lente, dar parcă nu puteam să stau locului.

— Și cu dansul cum mai stai?
— Mai dansez acasă, când am timp, dar nu mai merg la cursuri. Am fost cam patru ani la balet și la gimnastică artistică. Mi-au plăcut ambele foarte mult.

— Oricum, dacă vrei să continui ce faci acum, vei avea nevoie și de dans. E bine să mai perseverezi. Cu muzica vedem că merge. Dar școala cum e? Ai note bune?
— Da, am note bune și profesori buni. Și colegi așa și așa! Adică cei vechi, din clasele 0–IV, au picat în clase diferite față de mine. Mai am și din cei cu care mă înțeleg, dar sunt puțini. Dar din cei noi nu prea mă cunosc și nici nu știu să-mi pronunțe numele.

— E cu atât mai bine că știi mai multe limbi. Ce știi să vorbești?
— Păi română și maghiară și ceva engleză, dar mai puțin.

— Te rog să-mi promiți că te ocupi serios și de engleză. Mai ales în cariera muzicală, e foarte importantă. Cam toate piesele importante vin de acolo unde se vorbește engleză. Sigur că e importantă orice limbă străină cunoscută. Dar cum a fost la concursul de la București? Cât de mari au fost emoțiile și cum ai fost primită?
— Păi… la început am avut foarte mari emoții. Dar nu știu cum… când intru pe scenă, nu mai am emoții. Și când termin și ies, iar am emoții. Am primit patru de „DA” și juriul m-a primit foarte bine. Sper să le fi plăcut. Încă nu se știe când merg mai departe. Sunt foarte mulți concurenți foarte buni la „Românii au talent”. Mi-aș dori să fiu printre cei ce trec mai departe. Încă nu se știe. Am deja pregătite câteva piese noi. Am învățat încă două piese în plus, dar, pe moment, nu sunt prea stăpână pe ele. Dacă aș merge acum, nu m-aș descurca prea bine. Dar mă pregătesc.

— Cum ai ales piesele cu care te prezinți?
— Unele mi le-a dat doamna profesoară și unele le aleg eu. Și apoi, la orele de canto, vedem dacă mi-ar sta bine, dacă se potrivesc sau căutăm altele.