Trăim timpuri interesante, nu-i vorbă, de vreme ce toropeala verii pe cale să înceapă ne-a făcut pe toți muți precum lebedele și inerți precum plantele la Tropice.
Și de ce n-am sta bine cât avem un guvern pesedist care nu mai prididește de grija românilor din fruntariile patriei. Salarii mărite în stânga și în dreapta, promisiuni lansate cu tona, că totul va fi roz și dulceag în anii ce vin (doar criza financiară, anunțată de unii, de pe afară, ce ne-ar mai putea domoli la acest capitol).
Altminteri, pace și prietenie între noi și restul lumii.
Aflăm de la băieții veseli de la putere că bani sunt cu duiumul de la creșterea economică care duduie de rupe, ca mai an, pe vremea lui Călin „File din Poveste” Tăriceanu. Nimic negru la orizont, tovarăși, oamenii sunt calmi și sereni, care bronzați de la briza marină, care palizi de la aerul rece al munților noștri semeți.
Cum ar veni, trăim plenar pe un munte de fericire palpabilă, vizibilă până și din avion, dacă nu ar fi răutăcioșii de serviciu de pe la gazete, site-uri ori televiziuni, fie acestea din urmă prietene sau vrăjmașe cu puterea politică, una care face și drege necontenit pentru binele poporului.
Totul pare iluminat în jur, vorba unui titlu de roman american, de-ai zice că Edenul, bunul de el, prorocit de dragii de apostoli ai lui Isus acum mai bine de 2.000 de ani, ne așteaptă pe noi, românii, să-i trecem pragul în ritm de samba.
Numai să nu fie cumva vorba de imbatabila și de inubliabila „cântare” psalmodiată de oratorul Fidel cu zeci de ani în urmă la adresa drăguților săi compatrioți din frumoasa Cubă, „Samba si, trabaho no”, că atunci nimeni și nimic nu ne va mai opri din drumul nostru spre fericirea care ne așteaptă la colțul străzii.
Altfel, nu știu cum se face că, imediat ce te întorci în draga de țară românească, fie par avion, fie cu mașina (de trenuri românești cine să îndrăznească să vorbească!), primul detaliu care te „trăsnește”, la propriu și în moalele capului, este cel olfactiv, legat de miroznele din toaletele noastre, indiferent unde s-ar afla acestea, pe aeroporturi, în gări, etc.
Apoi, printre atâtea planuri mărețe și de viitor trasate de politicienii centrali sau locali în ce ne privește, cum ajungem îndărăt, acasă, de prin peregrinările noastre, prilejuite de concediile estivale, aflăm că totul și nimic nu se schimbă.
Spitalele continuă să arate ca acum cincizeci de ani în comparație cu cele de afară, medicii, fie și momiți cu bani, continuă să plece pe capete din țară, școlile funcționează mai departe cu latrinele în curte.
Cât despre autostrăzile promise zi și noapte de guvernanți, acestea răsar astăzi ca să se surpe mâine, pe trasee de sute de metri, de nu chiar de kilometri!
Vorba aia, dacă economia duduie, mai contează că justiția gâfâie, dar nu se predă, pusă la zid de aceiași politicieni de două parale, că minunații noștri corupți părăsesc închisorile pe capete fără să li se ia înapoi nici măcar un dolar găurit din tunurile date în ultimii treizeci de ani.
Nici vorbă, de ce-ar conta așa ceva, noi să fim sănătoși și fericiți că avem Marea Neagră, Munții Carpați, Sfinxul din Bucegi și toate minunățiile care ne fac viața mereu mai frumoasă și ne umplu piepturile de mândria și de fericirea că suntem români.
Toate acestea, firește, în mărețul an-centenar, care a venit peste noi mai degrabă ca o năpastă în loc să ne aducă serenitatea unei țări mulțumită cu promisiunea, nici ea onorată, a „lucrului bine făcut”.