Balena Albastră Românească

635

Am o balenă în casă. Ca mai toată lumea — și nu vă grăbiți să trageți concluzii pripite: nu am pe nimeni în intimitate căruia să i se potrivească epitetul atât de incorect politic. Am una, ca mai toți bărbații sau femeile cu bărbați, de când corsetul și-a dat, în afara celui medical, ultimul oftat domnișoresc. De fapt, am mai multe, dar fiind, în genere, la locul lor, în cușca gulerelor de la cămășile mele, par, ca tot ceea ce e unde și cum trebuie, nevii, ba chiar inexistente.

Dar eu am, de două zile, o balenă în casă. Adică în mașina de spălat. Unde, neaflându-i-se locul firesc, pare vie. Și, pe deasupra, e albastră, bleu mai precis, provenind de la o cămașă turcoaz. (De ce port culoarea asta e o altă problemă. Poate pentru că nu sunt nici un guler albastru, nici unul alb, cum, sociologic, ne împărțim în zilele noastre. Nu lucrez, așadar, nici integral cu brațele, nici cu capul în totalitate. Sunt, după guler, un interregn sociologic, un nici-nici sau un și-și, dacă vreți.)

Iar dacă până în urmă cu o săptămână-două m-aș fi apropiat de ea cu o siguranță politică de Primă Doamnă, zâmbind, grațios, complice și liceal-filologic, cu gândul la poemul Balenele repulicane de Paul Fort, transpus superb în română de Șerban Foarță (al cărui final îl redau aici: „… — azi e republică și-avem un președinte, în sfârșit… Și nici balene nu mai îs!”), acum, după tot cântecul macabru cu jocul de pe internet, n-o fac nici măcar pas cu pas. De teama oricărei interpretări ludice din partea minusculei lamele (dacă n-ar fi fost albastre!…). De plastic — nu, precum odată, de unde și denumirea-i, din fanoane de balenă. Fiindcă, nu-i așa!, suntem avertizați din toate părțile: cu Balena Albastră nu-i de joacă. Și cu atât mai puțin, de joc.

Departe, foarte departe de mine intenția de a nu lua în serios pericolul pe care-l presupune un algoritm ce îndeamnă la sinucidere. Un joc în care câștigătorul nu ia totul, ci își ia totul: propria-i viață. Cu atât mai mult cu cât am un copil ieșit, de bine, de rău, din adolescență și unul care, e drept, nu peste puțin timp, va intra în ea. Și cu atât mai mult cu cât descopeream, la rândul meu, plăcerea unei plimbări pe „buza” blocului, de dragul libertății. Cândva, în adolescența mea. Despre care mărturiseam că nu știu cum am scăpat. În orice caz, nu cum au făcut-o Romeo și Julieta, îndrăgostiții atât de tragic scoși de Shakespeare din vârsta cea mai periculoasă.

Dar pe internet sunt o grămadă de saituri care nu pun preț pe viață. Care, mai ales adolescenților, le oferă sens. Și în fața cărora nu prea avem soluții, noi, maturii, care aducem mereu în prim-plan adolescentul modern (sau postmodern!) și problemele sale (ale noastre?!). Uitând că, de fapt, adolescentul a fost dintotdeauna modern. Și acum un veac, și acum un mileniu. O enigmă a ceea ce numim bombastic, dintr-o tot mai accentuată pauperitate lingvistică și chiar logică, nici mai mult, nici mai puțin decât comunicare. Însă felul în care prezentăm jocul purtând numele celui mai mare animal cunoscut de om nu-l face deloc mai neatrăgător. Ba din contră: legarea lui de Rusia, de fostele republici sovietice, atât de exotice în mintea chiulăului de la Geografie, de serviciile secrete ruse, de o subtilă și funestă conspirație (mondială, până la urmă), de numărul terifiant de mare al victimelor făcute până în prezent (în creștere de la o știre la alta) îi conferă o aură nemeritat legendară.

Nu pot să nu-mi amintesc un lucru cât se poate de banal: în comunismul dejist și ceaușist, un asemenea joc periculos se numea Magistrala Albastră (Canalul Dunăre–Marea Neagră), în care călăuza nu te ghida prin tastatura proprie, ci prin lopata din inventar. Adesea, la moarte. Fie și în a 50-a zi, ca balena de aceeași culoare cu a apelor Dunării și ale mării noastre.

Și ca să terminăm cu jocul — afaceriștilor ajungându-le efectul Werther, iar nouă, sindromul Kovesi, unul moderat Țepeș —, mă întreb de ce nu l-am adapta, cu ingeniozitatea tandră a poporului din care facem parte, la clasa politică românească, aflată, după ce ne-am lămurit cu previziunile lui Silviu Brucan, în plină adolescență. Și căutându-și, când în balena dreaptă, când în cea stângă, microfoanele ambientale, din lipsă de tehnocrați potriviți să-i spele gulerul. Iar câștigătorul Balenei Albastre Românești să ia cu adevărat totul, ca în piesa formației ABBA, și mai mult decât atât: să se grațieze în a — de ce nu, dacă așa zice presupusul creator al Balenei? —, 50-a zi.

LĂSAȚI UN MESAJ