Scriitorul Aurel Pantea (n. 10 martie 1952, Chețani, județul Mureș) a absolvit Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1976). În timpul studenției a fost redactor la revista „Echinox”. După absolvire, a fost profesor la Borșa-Maramureș și Alba Iulia (1976–1983), corector la ziarul „Unirea” din Alba Iulia (1980–1984). Conferențiar dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.
Din 1989, redactor al revistei „Vatra” din Târgu Mureș, iar din 1990, redactor-șef al revistei „Discobolul” din Alba Iulia. A publicat volumele de poezii Casa cu retori, București, Editura Albatros, 1980; Persoana de după-amiază, Cluj, Editura Dacia, 1983; La persoana a treia, București, Editura Cartea Românească, 1992; Negru pe negru, Editura Arhipelag, 1993; O victorie covârșitoare, Editura Paralela 45, 1999; Aceste Veneții, aceste lagune (antologie), Editura Axa, 1999; Negru pe negru (alt poem), Editura Casa Cărții de Știință, 2005; Negru pe negru (antologie), Editura Limes, 2009; Nimicitorul, Editura Limes, 2012; Recviem pentru tăceri și nimiciri (antologie), Editura Tipo Moldova, 2013; O înserare nepământeană, Edit. Arhipelag 21, 2014; În urmă se sting toate luminile (antologie), Editura Charmides, 2014, Opera poetica, Editura Paralela 45, 2016.
— Ai folosit odată, într-un interviu, sintagma „real poetic”. Ce este realul poetic?
— Realul poetic se constituie, apare în timpul elaborării poemului, dar și în timpul lecturii acestuia. Ce este realul poetic? Nu-ți pot răspunde decât că e o entitate imponderabilă și negentropică. Când scriu, când încep să scriu, mă aflu în fața indeterminatului. Acesta e alcătuit din totalitatea experiențelor subiective de până în momentul elaborării poemului: amintiri, bucurii, leziuni sufletești, proiecții etc. Constituirea realului poetic începe în momentul în care subiectul psihic, parte a indeterminatului, întâlnește limbajul. Fiecare om experiază limbajul, vocea publică — ar spune Paul Valery — și, totuși, numai unii oameni sunt poeți. Dar dacă majoritatea oamenilor experiază limbajul ca pe o realitate instrumentală, ei sunt pure subiecte psihice, subiectul poetic este înzestrat cu un principiu formal (Gottfried Benn) sau năzuință formativă (Blaga). Acesta informează indeterminatul prin acțiunile de metamorfozare a limbajului.
Întâlnirea subiectului liric cu indeterminatul generează poemul și, simultan, realul poetic. Principiul formal codifică indeterminatul, germenul nelămurit (Benn). După încheierea elaborării poemului, realul poetic constituit prin acțiunea principiului formal devine pură așteptare. Așteptare a cititorului, firește. Lecturile poemului generează, în funcție de experiențele subiective ale cititorului, alte forme ale realului poetic. Imposibil de cuantificat. Anticipez, acum, răspunsul la întrebarea referitoare la gândul lui Cis despre inexistența cititorului de poezie. Cred că, în bună măsură, are dreptate. Într-un plan ideal, firește. Gândul lui implică o exigență absolută. Dacă ținem seamă că fiecare poet are o experiență ireductibilă a limbajului, că, pentru fiecare, încărcătura semantică a cuvintelor este diferită și că fiecare încarcă semantic diferit fiecare primă experiență a unui cuvînt sau a altuia, ajungem la adevărul lui Al. Cistelecan. Aș spune că și indeterminatul are, potențial, infinite chipuri, la fel ca realul poetic.
— Este adevărat că cei mai aprigi necititori de poezie sunt chiar poeții? Că dacă ei ar citi măcar din când în când cărțile confraților, tirajele volumelor de versuri ar crește în progresie geometrică?
— Nu știu alții cum sunt, dar eu citesc cărțile de poezie, și nu numai ale confraților. Sunt sigur că și alți poeți o fac. Am probe. Un poet care nu citește cărțile confraților riscă să iasă din scenă. Dar nu e obligatoriu să citești poezia confraților. Poți rămâne la lirica ebraică, la liricii latini, la trubaduri, poți citi Celan, Rilke, Trakl, Pound, Eliot etc. și să nu rătăcești contemporaneitatea.
— Criticul Al Cistelecan scria, într-un eseu publicat cu ceva timp în urmă, în revista „Familia”, că poezia e de neînțeles. Așa e? Cât de neînțelese au fost cărțile pe care le-ai publicat până acum?
— Nu mă pot plânge. Aproape toate cărțile mele au avut o audiență critică îmbucurătoare. Dar ceea ce mă mulțumește și îmi dă curaj e faptul că despre poezia pe care o scriu au scris critici literari din mai multe promoții. Dacă un poem scris acum patruzeci de ani întrunește exigențele unui critic tânăr, înseamnă că realul poetic al poemului respectiv nu e epuizat. Tocmai acest lucru e minunat: să se întâlnească, în timpul lecturii, realul poetic din codul poemului cu realul poetic generat de lectura criticului sau a cititorului obișnuit.
— Patetică sau adevărată spusa lui Sorescu cum că „Poezia e o artă care doare”?
— Există ceva de o delicatețe acută în timpul elaborării poemelor și în timpul lecturii lor. Să nu uităm că limbajul poemelor e expresiv în mod absolut. Un astfel de limbaj nu permite permutări, parafrazări. Misia exegetului de poezie de extrem de delicată. Exegetul întâlnește în poeme o sumă de coduri, realul poetic, în fond, născut prin acțiunea principiului formal. Exegeza produce alte realuri poetice, potențial infinite. Cred că spusa lui Sorescu se referă la extrema intimitate ce se naște, în timpul elaborării poemului, între subiectivitatea poetică și indeterminat. În asemenea cazuri, poemul devine vorbire cantabilă, cum scrie Wolfgang Kayser, în care avem de-a face cu o interioritate ce se subiectivizează sau cu o subiectivitate ce se interiorizează, cum scrie același poetician. Astfel de comuniuni sunt aproape de eros, iar erosul știm, nu-i așa, doare.
— Ai ucenici într-ale literaturii?
— Nu cred că am ucenici. Știu că sunt poeți tineri care citesc poezia mea, dar nu știu pe nimeni care să facă act de discipolat. Nu cred să existe anxietăți prin mințile celor tineri, generate de poezia pe care o scriu.
— Care e cea mai ieșită din comun întâmplare/poveste pe care ai trăit-o ca scriitor?
— Îți povestesc pe scurt o întâmplare existențială. Eram la Oradea, la Zilele Revistei Familia. Aveam o cameră de hotel pe care o împărțeam cu poetul Ion Mureșan. Seara am povestit ce am povestit cu Muri, apoi ne-am culcat. Noaptea, eu m-am ridicat din pat, eram somnambul, am ieșit din cameră, am străbătut un coridor, am deschis un geam și am pășit pe un acoperiș de sticlă. Într-o parte a acelui acoperiș, am văzut un domn grizonat care rânjea la mine și mă provoca să merg mai departe pe acel acoperiș. Mă îngrozește și acum acel rânjet. Am mai făcut câțiva pași și m-am prăbușit, în momentul în care acoperișul s-a spart. Îmi amintesc doar că mi-am revenit după nu știu cât timp.
Eram rezemat de un perete de ciment și simțeam cum urcă o energie în mine, de la vârful 
picioarelor, până la creștet. În camera de hotel, seara, adormisem cu pantalonii pe mine și șosetele în picioare. M-am ridicat, eram încă în stare somnambulică, am coborât niște scări și am ieșit pe ușa hotelului. Aveam convingerea că sunt în Iași. Îl căutam pe Liviu Antonesei despre care știam că e președintele consiliului județean de acolo, din Iași, adică. Întrebând un taximetrist cum pot ajunge la consiliul județean, acesta mi-a spus mirat că suntem în Oradea, nu în Iași. În acel moment, toate reperele normale au revenit, ieșisem din somnambulism. Până atunci, parcursesem câteva sute de metri de la hotel. În drumul spre întoarcere, remarcam privirile contrariate ale trecătorilor, văzând un ins, pe la șase dimineața, în șosete și cu pantalonii sfâșiați. Am ajuns, în sfârșit, în cameră, l-am trezit pe Ion Mureșan și am plecat împreună cu el la Urgențe. M-a ajutat mult poetul. La Urgențe, mi s-au pus câteva copci etc. Da, am convingerea că atunci mi s-a dăruit pentru a doua oară viață. Lăudat fie Domnul Isus Hristos.
— Cât de laș e scriitorul român? Te întreb fiindcă știi bine lumea literară de la noi, ai cunoscut-o și pe cea de dinainte de 1989, și pe cea din ultimii 30 de ani? Cât de vertical e scriitorul român, cât de intransigent cu sine și cu confrații săi?
— Nu am eu căderea, dragă Robert, să judec procentele de lașitate și intransigență din viețile scriitorilor români. Oameni și ei, ca toți oamenii. Cine este cel ce poate împărți culpabilitățile? Știu că, înainte de 1989, curajul era floare rară. Dar nu pot să nu-i amintesc pe Paul Goma, un adevărat chip al intransigenței, pe Mircea Dinescu sau Ana Blandiana. Chiar și pe Dan Deșliu. Să nu uităm de poetul Ion Monoran. În afară de ei era așa o tăcere, de se auzea țăcănitul mașinilor de scris pe care le duceam periodic la miliție pentru a fi verificate, să nu cumva să fi țăcănit vreuna proteste la adresa regimului. În era suspiciunii, în care trăiam, agenții Securității își făceau treaba. Recrutau pe unul sau pe altul pentru sicofanterii. Nu pot explica modul coabitării fricii și curajului.
Erau și scriitori ce semnaseră angajamente cu odioasa instituție, dar scriau activați de nuclee protestatare. Despre cei dedați cu totul sistemului, dar fără talent, mai are rost să vorbim? Aceștia s-au condamnat singuri la tăcere și uitare. Pot figura și ei în manuale de sociologie a lașității. După 1989, viața literară a trecut printr-un proces de resetare, în căutarea autorității critice. Noile promoții de scriitori, nemaifiind marcate de diverse culpe, au adus în viața literară forme diverse de contestare și protest. Rebeli și neîmpăcați, scriitorii tineri se află în căutarea autorităților critice, ei nerecunoscând vechile autorități. Mai mult, scriitorii tineri refuză viața scriitoricească instituționalizată. Duhul negației îi determină pe unii să nu recunoască autorități critice de necontestat, totuși. Ce se poate constata e un psihism mohorât, de rău augur. Acesta e înlăturat de conștiința critică, sesizabilă în fiecare promoție de scriitori. În afara conștiinței și autorităților critice, nu există decât subiectivisme nefuncționale. Se știe că nicio autoritate critică nu este infailibilă.
— Ce-i lipsește lumii noastre literare ca să fie perfectă? Reviste multe și bune are, critici de toate vârstele și competențele are, festivaluri, premii, edituri, târguri de carte are. Sau e chiar perfectă și sunt eu cârcotaș?
— Nu perfecțiunea definește viața literară, ci vivacitatea. În acest sens, viața literară de la noi e perfectă.
— Cu care dintre poemele tale ai participa la o antolgie universală de poezie?
— Acesta ar fi:
***
Se instalează în mine un om bătrân, ocupă treptat toate cotloanele,
deocamdată convieţuim, avem aceleaşi vicii, ne plac aceleaşi femei,
dar el creşte din lucrurile la care renunţ, în anumite momente,
când limbajul însuşi are umbră, aud răsuflări obosite
şi atunci spun:
Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame,
Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face
raţionamente,
e un ins direct, te scuipă în faţă, suferă, limbajele lui imediate sunt
dispreţul, dragostea şi răzbunarea
nu face politică, o suportă şi o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate
curvele,
stă cu peştii şi pe toţi îi iubeşte, şi spune că toţi vor învia, şi tuturor
le e un pic mai puţin teamă când vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi
exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot,
despre Dumnezeul meu vorbesc cei mai mulţi cu superioritate, e un
Dumnezeu mai greu de îndurat
şi în plus are mulţi morţi pe conştiinţa Sa mare, şi nu toţi sunt împăcaţi,
Dumnezeul meu îmi seamănă, poate fi urât şi agresiv, şi chiar este violent
şi vicios, vorbind de el, eu îl fac asemenea mie, o fi fiind păcat, dar
aşa îl simt mai aproape, el se naşte în slăbiciunile mele, de obicei,
în ele locuieşte nimicul sau ceva atât de dezinteresat de semnificaţie,
încât seamănă cu nimicul, dar el îmi iubeşte nimicul,
cu asta m-a dat întotdeauna gata, el ştie că nimicul meu
e sămânţa nimicitorului care vrea să mă ştie mut