Anişoara Odeanu – paginile interzise

87

Un prieten m-a rugat să mă ocup de un roman al Anişoarei Odeanu, consacrat Unirii. Era vorba de Acele lucruri mari, un roman uitat de comentatori, fiindcă «autobiografia» autoarei cobora către felul în care «ai ei» au participat la Unire. Cum au trăit evenimentul. Roman uitat de aproape toţi, nu de profesoara Elena Jebelean, care i-a publicat primele două romane. Primele două romane, care o aşază frumos în anii treizeci ai scrisului românesc. Dar celelalte?

În martie 1984 am început să negociez volumele „mai vechi”. Domnişoara Lou şi tradafirul galben, un volum care să adune nuvele de odinioară, dar şi pagini de publicistică de „odinioară”. Toată lumea e de acord. Nimeni n-avea nimic împotriva publicării interviurilor din „Viaţa”: sunt necesare. Totul s-a oprit la interviul cu Mircea Eliade. Ce venise încercuit de la Bucureşti? Ce devenea indezirabil?

„— Mai am lume sus. Doi tineri scriitori. Tocmai te aşteptam. Urcând: este extraordinar cum nu te-ai schimbat.. Spune-mi: cum faci să rămâi pe loc?

Poate că nu prind rădăcini nicăieri, răspund. De altfel, verva Dsale m-a copleşit. Mircea este unul din primii oameni care o poate face pe o femeie să-i placă să tacă şi să asculte. E atâta căldură, atâta sinceritate, atâta simplitate în felul lui de a vorbi, încât te simţi bine să-l auzi mereu. Este singurul om, dintre toţi pe care i-am cunoscut, cu care ai sentimentul, când stai de vorbă, că nu se interesează de oamenii ceilalţi din politeţe şi că pune în acest interes toată căldura, toată simpatia. Şi Mircea Eliade are o imensă capacitate de a manifesta o caldă simpatie pentru absolut toate lucrările vieţii şi ale lumii acesteia, inclusiv semenii săi”. Încercuire şi notă pe margine: cine sunt cei doi tineri legionari? Dar ceilalţi?

„Mircea Eliade este mai mult decât un romancier, altceva decât un filosof sau un autor de eseuri. E una dintre cele mai complexe personalităţi pe care le-am întâlnit. Mircea Eliade e o lume întreagă ce, pentru cei ce îl cunosc şi l-au urmărit în toată opera sa, e un continuu prilej de suprize şi de încântări, ce nu se epuizează niciodată.”

Legat de acest fragment era un altul:

„Mircea Eliade nu poate fi depăşit, cum nu poate fi depăşită viaţa. Are aceeaşi forţă, aceeaşi diversitate şi aceeaşi armonie. Este unul dintre oamenii cei mai dinamici, dintre oamenii cei mai vii pe care i-am cunoscut. Biroul are toţi pereţii tapetaţi cu cărţi. E o vastă bibliotecă aici, fiecare carte fiind o esenţă de miracol, pentru că fiecare deschide câte un drum spre lumi noi, necunoscute. Un portret al lui Mircea Eliade în ulei, un cap de intelectual care nu are nimic din căldura vie a modelului. Alt tablou o reprezintă pe doamna Eliade. E făcut de o pictoriţă: Nina Batali. Şi e frumos, plin de gingăşie, cum numai o femeie poate zugrăvi un chip. Doamna Eliade e, de altfel, un model extrem de interesant…”. Suntem duminică, 4 iulie 1943. Nina Batali a locuit, împreună cu Anişoara Odeanu, într-o garsonieră din centrul Bucureştilor. Cele două aveau un anturaj neobişnuit. Neobişnuit, subliniase, în mai multe rânduri, Traian Lalescu. Care mi-a atras atenţia asupra paginilor Anişoarei Odeanu, în care eroinele se sinucid. Sau măcar trec pe lângă moarte. Sunt devorate de canibalii acestei istorii. Una dintre încercările (ratate) de sinucidere se întâmplă după ce autoarea alergase prin Germania după iubitul ei. Iubitul trădător al Anişoarei (autoarea „se transcrie”) era fiul ambasadorului (al viitorului ambasador) al Germaniei la Tokyo. Cel care va fi prietenul lui Richard Sorge. Cel care….

În fine, sper că doamna Elena Jebelean, foarte bun cunoscător al operei Anişoarei Odeanu, va edita opera unei scriitoare esenţiale pentru înţelegerea literaturii române de azi, de ieri, din Banat.

LĂSAȚI UN MESAJ