Pandemia a luat prin surprindere toate guvernele astfel că acum, independent de evoluția situației medicale, a început decontarea deciziilor politice luate în turnurile de fildeș. Oricare ar fi fost strategiile adoptate, izolarea și condiționarea unor drepturi au energizat populația în a contesta, a căuta să schimbe, a nega. Într-un asemenea context, programarea unui scrutin, fie el la termen sau nu, prezintă un risc major, cu atât mai mult cu cât nici sondajele pre-electorale nu par să fi fost sfetnice prea bune. Și totuși, Croația și Polonia au trecut testul, până la urmă cu vești bune chiar și pentru cei aparent învinși. În primul caz, parlamentarele, inițial stabilite pentru toamnă, au fost aduse în 5 iulie, urmare a acordului puterii cu principalul partid de opoziție, SDP, în sensul de a dizolva legislativul de la Zagreb și a organiza alegerile înaintea izbucnirii unui eventual val doi al pandemiei; în cel de-al doilea, surprinzătorul tur doi al prezidențialelor a dat o lecție de mobilizare civică fără precedent. Formal, în ambele cazuri au rămas la putere convervatorii. Practic, în ambele cazuri s-a dat un restart viguros vieții politice, deciziilor radicale, regândirii alianțelor și identității. Majoritatea analiștilor atrag atenția asupra posibilei alunecări spre extrema dreaptă în Croația și spre autoritarism consolidat judiciar la Varșovia. Lumea „s-a trezit” și va avea un cuvânt tot mai greu de spus. Pentru politicieni, tema grea va fi să țină echilibrul pentru a nu fi, ei înșiși, înghițiți de valul schimbărilor care se anunță.
Croația în siguranță
Cu acest slogan, Partidul Creștin-Democrat Croat (HDZ) al premierului Andrej Plenković a reușit să-și consolideze poziția, obținând un liniștitor scor de 37,3%, adică 66 de mandate din cele 151 ale Parlamentului. Aparent, fraza noastră e un non-sens, dar situația din țară aduce detalii multiple în susținerea HDZ. Matematic chiar, Plenkovic și-a câștigat libertatea de a forma guvernul doar cu sprijinul unor partide mici, de aceeași orientare cu el, dar și al grupului minorităților: cel puțin cei doi reprezentanți ai HNS-LD (Partid Popular Liberal Democrat), respectiv NS-R (Partidul Popular Reformist), plus cei opt reprezentanți ai minorităților care, de regulă, susțin vocea puterii. În acest punct, deja majoritatea este asigurată, dar poate fi completată de o eventuală susținere parlamentară a „verzilor” din Mozemo! (Noi putem!), alianță a ecologiștilor cu mici grupări de centru-stânga, alianță ce a obținut un scor nesperat de bun și șapte mandate în legislativ.
Principalul câștig al acestei aritmetici este faptul că nu va fi nevoie de o coaliție condițională, nici cu Mișcarea Țara natală, formațiune de (extremă) dreapta (15 mandate), nici cu stânga, a cărei coaliție, Nou început (41), grupează social-democrații și numeroase formațiuni mici și a reușit câștige alegerile prezidențiale din ianuarie 2020 prin Zoran Milanović. O eventuală alianță cu social-democrații din SDP ar fi complicată. Urmându-l pe Dejan Jovic, profesor de științe politice la Zagreb, vom spune că, dacă la o analiză sumară, cele două mari partide au viziuni compatibile, diferențele provin din „catolicismul politic” (al dreptei) și secularismul (stângii), dar și din memoriile colective, incluzând revizionismul postbelic și războiul din 1991–1995. Ca urmare, consensul ar fi putut fi obținut pe temele de politică socială sau europeană, dar trecutul istoric încă divide societatea și opțiunile electorale.
La polul opus, Țara natală e un partid format din foști membri HDZ, radicalizați sau, oricum, mult mai radicali decât liderul partidului, Andrej Plenkovic. Dacă la începutul anilor ’90 HDZ era principalul promotor al independenței și al discursului naționalist, în epoca post Tudjman partidul s-a apropiat tot mai mult de centru, devenind partener și apoi membru al Partidului Popular European, artizan al integrării Croației în Uniunea Europeană și al numeroaselor reforme care au avut loc, în ciuda rezistenței interne. În acest moment, o alianță de guvernare cu Țara natală ar delegitima HDZ în fața partenerilor externi, dar și a electoratului. Cu toate acestea, gruparea condusă de Miroslav Skoro așteaptă să primească unele ministere și, totodată, șansa de a atrage din nou HDZ-ul spre extrema dreaptă sau chiar, după cum declară unii dintre membri săi, de a-l scoate, treptat, din relevanța politică. Aici era toată miza, iar Andrej Plenkovic a trebuit să-și demonstreze abilitățile de a naviga între simțul său diplomatic și aburii naționaliști încă puternici în rândurile electoratului. Amintim faptul că, în urmă cu doar jumătate de an, Kolinda Grabar-Kitarovic pierdea alegerile prezidențiale tocmai ca rod al amestecului acestor naționaliști în campania sa electorală, prin anunțul că îi susțin candidatura. Efectul a fost unul compromițător și perdant! Acum, i-au reproșat premierului colaborarea la guvernare, cu SDSS (partidul minorității sârbe), considerând-o o slăbiciune pe care ei ar fi cei chemați să o reprime, prin modificarea legii electorale cu scopul de a restrânge prezența sârbilor în Parlament, precum și drepturile lor ca minoritate. Ivan Penava, primar al Vukovar-ului și membru al Țara Noastră, refuză și el aplicarea normelor legate de plăcuțele bilingve în localitățile cu peste 1/3 minoritari, precizând că acea localitate reprezintă „un caz special”. Se adaugă nenumăratele grafitti-uri ce au împânzit capitala Zagreb cu mesaje anti-sârbești, pline de ură și incitări la violență colectivă, inclusiv sexuală, bannerele galeriei Dinamo Zagreb, precum și declarațiile politicienilor Țara noastră, care nu s-au delimitat de aceste manifestări, ci, într-un fel sau altul, au arătat că le susțin fără rezerve. Astfel, tema identitară riscă să inflameze din nou scena politică greu echilibrată în ultimii ani tocmai pentru că, la limită, a nu fi naționalist croat înseamnă a fi de partea sârbilor. Percepția aceasta de sumă zero este extrem de activă, astfel încât o eventuală ratare a alegerilor ar fi avut efecte devastatoare asupra HDZ.
Nu va fi deloc ușor de guvernat la adăpost de atacurile extremiștilor, dar și de nemulțumirile stângii, care se vede împinsă tot mai mult în afara puterii propriu-zise. Liderul acesteia, Davor Bernardic, a demisionat în urma scrutinului, mulțumind populației care s-a prezentat la vot: „Nu contează pentru cine ați votat, v-ați făcut vocea auzită!” O formulă arhicunoscută, dar care, aici, în țări cu un context politic fluid, are o relevanță sporită: au limitat puterea naționaliștilor, au dat „aripi dreptei” (D. Jovic) și au păstrat Croația în context european. Prezența la vot a fost de 46,25%, mult mai mică decât se prevedea. Nu știm dacă „anumite sectoare se vor orbaniza” (D. Jovic) sau reforma, însă, deocamdată, s-a evitat capcana extremistă.
Polonia a visat frumos
Cu un candidat al opoziției „extras” din afara jocului electoral și ajuns, în mai puțin de două luni și fără o campanie electorală propriu-zisă, în turul doi al prezidențialelor, Polonia ar fi putut fi deja în sărbătoare. Dar aritmetica primului tur indica nu doar scorul extrem de strâns la care urma a se decide viitorul șef de stat, ci și faptul că era nevoie de o mobilizare cetățenească de excepție acum, la început de vară și de relaxare post-pandemie. Iar eforturile incredibile depuse de staff-urile de campanie au dus alegerile spre o incredibilă prezență la urne, de 68%, adică de peste 20 de milioane de alegători. La închiderea votării, exit-poll-urile indicau scor de tie-break: 50,4% pentru președintele în exercițiu, Andzej Duda, 49,6% pentru candidatul Platformei Civice, Rafal Trzaskowski. Observatorii OSCE au remarcat faptul că „finala” a fost mai disputată decât primul tur. În cele din urmă, Duda a fost declarat câștigător cu 51,8%, contracandidatul său oprind numărătoarea la 48,92%. Într-un interval, așadar, în care și statistica amuțește, neputincioasă! Doar ascuțișul săbiilor ne dă lecțiile de bază ale poveștii, ca și când rostul acestor alegeri ar fi fost acela de a ne face cunoștință cu societatea poloneză și procedura de urmat în pregătirea unei campanii victorioase, respectiv a perpetuării guvernării.
Ce am aflat de la Andrzej Duda, dincolo de politica externă și de securitate? (domenii greu de modificat radical). În primul rând că un legislativ patriotic trebuie să se opună tuturor normelor europene ce contravin legislației naționale, iar dacă vreo asemenea lege trece de Parlament, este rostul președintelui să o respingă prin veto. Această viziune trebuie apoi susținută printr-o profundă reformă judiciară, aducând magistrații în slujba tradiției naționale. Este, de fapt, principala miză a președintelui PiS (Lege și Dreptate), Jaroslaw Kaczynski, politician și partid care au susținut campania lui Duda. În plan social, națiunea trebuie întărită prin scăderea vârstei de pensionare și, respectiv, creșterea alocațiilor pentru copii, prin întărirea legislației anti-avort și formularea unor norme severe împotriva LGBTQ+, modelul familiei tradiționale, catolice, eradicarea sărăciei din localitățile mici, izolate, dar și controlul instituțiilor media.
Ce ne-a spus Rafal Trzaskowski? Că Polonia trebuie să revină la echilibrul puterilor în stat, că trebuie să-și redobândească demnitatea în arena europeană (cu referire la dosarele de infringement deschise la Curtea Europeană de Justiție), că nu susține adopțiile de către cuplurile de același sex, dar că asemenea probleme trebuie discutate calm, în afara campaniei.
Nu sunt singurele teme, însă în jurul acestora au izbucnit focurile acuzatoare. În primul caz, Biserica Catolică a fost acuzată de partizanat deschis, prea numeroși clerici îndemnând deschis spre votarea unui anumit candidat, care „urmează principiile fundamentale ale eticii, respectul pentru viață, de la concepție la moartea naturală, garantează definiția juridică a căsătoriei drept o relație de durată între un bărbat și o femeie…” Găsim acest îndemn într-un apel lansat de episcopat în aprilie 2020. Desigur, în documentele Sinodului Bisericii Poloneze se poate citi clar interdicția de a interveni în jocurile politice, chiar dacă prelații au dreptul la opinie, exprimat în nume propriu, ca persoane particulare.
Independența media a fost o altă piatră de încercare. Se cunosc eforturile PiS de acaparare a presei libere încă de acum cinci ani, de când au revenit la putere. Dar acum, s-a reinventat „dezbaterea electorală”! Președintele Duda a participat la „dezbaterea” transmisă de principalul post public, TVP din orașul Konskie, singur în platou; Rafal Trzaskowski a participat la „dezbaterea” organizată de un grup de televiziuni în Leszno. Nu s-a putut ajunge la un compromis, astfel că fiecare candidat a avut un discurs și un spectacol separat în „cadrul dezbaterii”. Cum trustul ONET a figurat între televiziunile „lui” Trzaskowski, atacurile nu au omis a-l declara pion al Germaniei, care urmărește interese străine de popor. În plus, discursul liberal și favorabil drepturilor omului l-a „oferit” direct intereselor evreilor de pretutindeni. Așadar, am avut un patriot, catolic, tradiționalist, față în față cu un candidat al forțelor străine care vor să (re)guverneze țara. „Tusk nu mai e în politica poloneză, e timpul să iasă și Kaczynski!” — spunea Trzaskowski în campania electorală. Și, de fapt, aceasta a fost miza în Polonia: influența lui Kaczynski. Toate temele, divizarea societății, polarizarea și retorica abruptă fiind generate de agenda lui politică.
La limită, Duda a câștigat. Va continua să susțină PiS în acapararea instituțiilor statului, în controlul media și al justiției. Dar societatea și-a amintit că mobilizarea dincolo de disensiunile mărunte poate răsturna dominația conservatorilor și readuce Polonia între țările cu o democrație reală. Duda a fost votat în jumătatea estică a țării și în localitățile mici. Trzaskowski a câștigat masiv în vest, dar a reușit să trezească țara. În următorii patru ani, bătălia se va da între mobilizarea pentru valori europene și naționalismul autarhic. Povestea abia a început!
