Adrian Năstase, România, statul de drept, Schengen, MCV şi inexistenta Curte Constituţională a Olandei

198

Urmărind plictisit fluxul de ştiri din on-line, ochii mi-au căzut pe o informaţie ce îl avea în centrul ei pe dl Adrian Năstase, fostul prim-ministru al Guvernului României şi (până la un moment dat) profesor de drept internaţional public. Din materialul pe care am avut ocazia să-l citesc, rezultă cu claritate faptul că dl Năstase critică atitudinea premierului olandez care, cu ocazia recentului Summit de la Sibiu, a declarat că România va intra în spaţiul Schengen, de liberă circulaţie, doar atunci când aceasta va respecta toate regulile statului de drept. În acest context, dl Năstase a ţinut să sublinieze că, raportat la rigorile statului de drept, România nu poate fi comparată cu Olanda, pentru că această din urmă ţară nu ar avea o Curte Constituţională (de care România are parte) şi pentru că, în absenţa unei astfel de instituţii, nicio altă autoritate — alta decât Parlamentul de la Haga (căci nu în capitala Amsterdam se găsesc cele două Camere ale Legislativului olandez) — nu se poate pronunţa asupra constituţionalităţii legilor adoptate în această ţară. În concluzie, democraţia olandeză este defectuoasă. În sine, asumpţiile dlui Năstase nu mă impresionează. Am oroare de lipsa de decenţă a universitarilor care, după ce au fost definitiv condamnaţi (pentru săvârşirea cu intenţie a unor fapte prevăzute de legea penală, deci, a unor infracţiuni) la o pedeapsă privativă de libertate, revenind în societate, se simt datori să ne dăscălicească. Înfumurarea asta — ca să-l cităm pe Montaigne —, venită din partea unor oameni plasaţi la mare distanţă de minima morală, mă indispune şi îmi dă o senzaţie de lume a absurdului absolut. În plus, pe fondul chestiunii, dl Năstase este victima unei erori impardonabile pentru un universitar care, timp de câteva decenii, a fost, totuşi, profesor de drept public. Art. 120 din Constituţia Regatului Ţărilor de Jos (denumirea oficială a Olandei) — text citat de dl Năstase — nu stabileşte faptul că legea nu este supusă controlului de constituţionalitate, ci că acest control nu poate fi exercitat de instanţele judecătoreşti (ceea ce, între noi fie vorba, se întâmplă şi în România, căci între aceste instanţe judecătoreşti nu se regăseşte şi Curtea noastră Constituţională). Este adevărat însă că, spre deosebire de România, Olanda nu are o Curte Constituţională. Însă în această ţară, procedura aferentă confecţionării legilor este consistent mai echilibrată decât cea pe care o cunoaşte România, fie şi numai pentru că, în Olanda, nicio lege nu poate intra în vigoare decât numai cu implicarea Parlamentului, a Guvernului şi a Regelui. Cel puţin două prevederi aparţinând Constituţiei olandeze susţin ultima noastră afirmaţie: a) art. 81, text potrivit căruia proiectele de lege „sunt stabilite în comun de Guvern şi [de] Parlament (s.n.)”; b) art. 87, potrivit căruia „1. Proiectul devine lege [numai] după ce a fost adoptat de Parlament şi ratificat de către Rege. 2. Regele şi Parlamentul se informează reciproc (s.n.) cu privire la decizia lor asupra oricărui proiect de lege”. În faţa acestui echilibru funcţional şi, implicit, instituţional — existent într-o ţară în care caracterizantă rămâne neutralitatea politică a Regelui, aflat deasupra jocurilor politice, în care sunt implicate, în exclusivitate, partidele —, este puţin probabil ca o lege să se nască neconstituţională, după cum improbabilă este şi ipoteza naşterii unor conflicte juridice de natură constituţională, care, în România ultimilor ani, au inundat rolul Curţii noastre Constituţionale. Şi atunci, la ce i-ar folosi Olandei o Curte Constituţională, în condiţiile în care, în sine, existenţa unei asemenea instituţii, într-o anumită ţară, nu reprezintă o certificare a împrejurării că ţara respectivă se conduce după principiile şi legităţile statului de drept? Fără a da un răspuns direct la această întrebare, îmi permit să-mi iau libertatea de a-i îndemna pe cei care fac astfel de analize juridice — din postura de (foşti) profesori de drept — să se documenteze mai bine înainte de a transmite neiniţiaţilor concluzii mai mult sau mai puţin pripite (cel puţin, prin maniera expeditivă de a le formula).

Dincolo însă de gândurile dlui Năstase, un lucru îmi pare clar: dl Rutte e lipsit de onestitate. Reticenţa Olandei la ideea aderării României la spaţiul Shengen de liberă circulaţie are o motivaţie pur economică şi e complet disjunsă de cea a respectării de către Guvernul de la Bucureşti a principiilor statului de drept. În sprijinul afirmaţiilor mele stau cel puţin două argumente: a) în privinţa României, s-a stabilit, încă de dinainte de 1 ianuarie 2007 (data aderării ţării noastre la Uniunea Europeană), că ea îndeplineşte cerinţele minim funcţionale ale statului de drept, căci, dacă lucrurile nu stăteau astfel, Statul Român nu ar fi aderat la Uniune; b) amânarea intrării României în spaţiul Shengen (fiindcă, la rigoare, ţara noastră ar fi trebuit să intre în spaţiul de liberă circulaţie odată cu aderarea la Uniunea Europeană) s-a făcut doar pentru ca Statul Român să ajungă în postura de a satisface condiţiile tehnice necesare intrării în acest spaţiu, condiţii care, ulterior, au fost îndeplinite (cu cheltuieli masive, pe care România le-a făcut şi în beneficiul unor companii germane).

De fapt, ca şi pentru MCV, şi pentru chestiunea Shengen, şi dl Năstase este vinovat (ar mai fi câte ceva de reproşat şi dlui Traian Băsescu, ba chiar şi dnei Monica Macovei). Şi nu glumesc. Nu dl Năstase a negociat aderarea României la Uniunea Europeană, în condiţii obscure şi despre care noi, românii, am aflat ulterior, pe parcursul ultimilor ani? Cum a făcut-o, se vede astăzi. Pe genunchi, fără demnitate şi improvizat. În ton cu recentele analize, pe care mi-au căzut ochii…

LĂSAȚI UN MESAJ