Aachen, Carol cel Nou și reacțiunea

109

Steagul Uniunii Europene are 12 stele, evocând o mulțime de simboluri sau evenimente care s-au prezentat cunoașterii noastre în număr de 12: diviziuni ale timpului (12 luni ale anului), complexitatea internă a cosmosului (patru puncte cardinale active în toate cele trei planuri ale lumii), dar mai ales este simbolul alegerii! De la cele 12 fructe ale pomului vieții la cele 12 triburi și, respectiv, cei 12 discipoli care au răspândit creștinismul… Înmulțit cu 100 — semn al microcosmosului concret, individualizat —, constituie o anume alegere, o opțiune definită. Dar și timpul scurs de la apusul Imperiului Carolingian până azi. Împăratul Carol cel Mare, supranumit și părintele Europei, pleca din lumea viilor în anul 814, lăsând în urmă un stat uriaș, chiar și pentru vremea aceea! Gestionarea moștenirii sale s-a dovedit prea complicată, atât pentru fiii săi biologici, cât și pentru toți liderii politici ce s-au succedat la cârma sutelor de state și entități apărute pe vechiul teritoriu al coroanei, primă formă a Europei în vremurile creștine.

Orice an se înnoiește după epuizarea celor 12 luni. Oare ce ar trebui să remarcăm din convulsiile de azi ale lumii politice europene? Cele 12 secole care s-au perindat de atunci or fi parcurs toate opțiunile posibile, plasându-ne azi, prin alegerile europarlamentare din luna mai, în fața unei noi paradigme? Oare avem de a face cu șarpele timpului care „își mușcă coada” (Ouroboros) și vom asista din nou la împărțirea Europei în entități rivale și ireconciliabile? Vom fi învățat ceva, astfel încât, după un ciclu de 12 secole, să deschidem un capitol de alt fel de politică europeană? Deocamdată, săbiile se ascut pe măsură ce ne apropiem de ziua alegerilor; declarații, proiecte, avertismente, alianțe și divorțuri — toate ridică temperatura Uniunii Europene, dar și a alegătorului care, deși departe de majoritatea deciziilor, are de votat și, uneori (doar uneori?!), de înțeles ce se petrece în jurul său.

Aachen și noul Tratat

În 22 ianuarie 2019, Franța și Germania au semnat la Aachen un nou tratat, menit, spun părțile, să consolideze dialogul și cooperarea între cele două foste combatante, așa cum s-a stabilit prin Tratatul de la Elysee din urmă cu șase decenii. Dacă ar fi fost un asemenea document simplu și limitat la aspecte bilaterale, interesul stârnit ar fi rămas, și el, unul colateral. Dar este vorba despre cele două puteri economice ale Uniunii și despre prevederi care, deși pretind a fi în interesul întregii construcții europene, sunt descrise destul de clar la un nivel franco-german. Și atunci, ne-am uitat mai bine la cuvinte și printre literele lor. Or, ceea ce transpare încă de la început este diferența considerabilă între aspirațiile președintelui francez și abordarea realist-diplomatică a părții germane. Vom oscila între acestea spre a „detecta” ceea ce nu se spune, dar trebuie înțeles și reținut!

Emmanuel Macron a câștigat președinția Franței în anul 2017, cu un discurs ferm pro-european, cu un program ce se anunța complex și cu un slogan, „En Marche!”, promițător și mobilizator. Părea că Franța și Uniunea Europeană erau totuna, iar energia tânărului politician le va dinamiza pe ambele. Ordinea nu mai conta, ideea de marche spre reformă și dezvoltare cucereau. Și iată cum, după doar un an, „vestele galbene” sunt în adevăratul marș spre Parlamentul European, ocupă străzile marilor orașe din Franța și, treptat, redefinesc agenda publică! Dar, chiar și așa, președintele Macron se gândește la organizarea unui referendum referitor la nivelul de trai din Franța și necesarele reforme abia în ziua alegerilor euro-parlamentare. Economie de fonduri publice, vom spune, dacă nu ar fi clară intenția de a câștiga timp, de a evita marile probleme și, mai ales, efectele acestora asupra alegerilor. Cel puțin, așa speră dl Macron!

Deocamdată, reformele interne se lasă așteptate sub declarațiile președintelui că „Franța s-a schimbat!” (odată cu ultimele alegeri prezidențiale, spunea anul trecut). „Vechii demoni se întorc să finalizeze instaurarea haosului în Europa… Dar Europa nu e la Bruxelles, ci e în noi!” Superb, dacă nu ar fi retoric! Trimiterea poate fi la Gustav Heinemann (socialist german): „Statul e în noi toți și în fiecare, în particular”, dar și la formulări mult mai vechi! Ideea e că evită problema reformei instituțiilor europene spre a cere o cu totul altă Europă! Nici protestele nu îl impresionează, nici ascensiunea populismului pe continent. Ceea ce îi determină strategia este doar propriul proiect: o Europă mai integrată, cu mai puțini membri, mergând „en marche” spre „o solidaritate constantă”, chiar dacă totul este o utopie. „Utopiștii sunt pragmatici și realiști”! Din acest amalgam de idei, metafore sau contradicții pronunțate anul trecut, cu ocazia primirii premiului Carol cel Mare, vom înțelege mai bine ce a vrut și ce a primit președintele francez prin recentul Tratat de la Aachen: suport german pentru armata europeană (?), pentru industria „comună” de armament și, respectiv, pentru o strategie comună a exportului de arme (???); suport german în Africa; zone economice comune cu Germania, reglementate unitar, Eurodistrictele desenate cu ajutorul regiunilor de graniță între Franța și Germania, districte beneficiind de o legislație aparte și având rolul de promotori ai integrării ca inițiatori legislativi sau ca regiuni experimentale pentru politicile de integrare; Consiliul Economic al Experților (câte zece de fiecare parte), însărcinat cu armonizarea politicilor economice și sociale din cele două țări; promisiunea unei mai strânse colaborări parlamentare, printr-o Comisie comună cuprinsând câte 50 de parlamentari francezi și 50 germani meniți să armonizeze întreaga legislație a celor două țări! Care ar fi „prețul” acestor pași fermi spre integrarea celor două țări?

Germania a avut de partea sa un politician cu experiență, chiar dacă acum, în declin de susținere publică! Angela Merkel a pledat pentru prroiecte definite mai generos și fără termene precise, dar orientate spre politici publice înaintea politicii de putere: încurajarea cercetării de vârf, politica Uniunii în privința migranților, sporirea competitivității și, abia pe acest fundal, formularea unei singure voci în politica internațională. Ce a câștigat? În primul rând, cooperarea economică și chiar Eurodistrictele vor reprezenta rezerve de oxigen pentru economia germană odată cu dreptul re-dobândit de a dezvolta politici publice în fostele regiuni Alsacia și Lorena. „Trădare”, a spus Bernard Monot, europarlamentar francez, „adevăratul scop al lui Macron e să ofere aceste regiuni unei forțe străine, precum Iuda!” La rândul lor, politicienii AfD au replicat că Franța face toate aceste manevre spre a folosi legal banii contribuabililor germani…

Comunitatea europeană a apărării a fost respinsă tocmai de Franța, cu mult înainte ca Germania să fi avut dreptul de a se reînarma. Dar câtă vreme Angela Merkel insistă pe o colaborare europeană în domeniu și, astfel, prelungește termenele și relativizează obiectivele, Franța reia gaullistic ideea independenței de suportul (militar) american! Iar Germania poate opera militar acum, în numele solidarității europene…

Cea mai spinoasă problemă o reprezintă participarea la Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite. Organism creat în urma celui de-al Doilea Război Mondial și în conformitate cu distribuția țărilor în tabăra învingătorilor sau a învinșilor, Consiliul de Securitate nu mai reprezintă de multă vreme aranjamentul prezent al puterilor (militare, economice sau demografice!). Ca urmare, se numără deja deceniile de când se discută necesara sa reformă, în sensul rediscutării dreptului de veto al membrilor permanenți, a numărului și identității acestora, a reprezentării geografice, culturale și economice în acest Consiliu. La poartă stau deja câteva țări care, dintr-un motiv sau altul, consideră că sunt îndreptățite să dețină stegulețul de veto, precum și organizații care ar trimite acolo reprezentanți aleși dintre membri. Ca urmare, lista conține țări precum India, Brazilia, respectiv Germania și Japonia, respectiv, Organizația Unității Africane sau, Liga Arabă. Până la Brexit, Uniunea Europeană dispunea de două dintre cele cinci poziții de membru permanent, deci două șanse de veto. În condițiile în care, demografic, militar sau democratic (???), sunt candidați mai bine plasați, Germania nu iese din rând, dar e departe de a fi o favorită. Discuția despre solidaritatea europeană și, mai ales, despre vocea unică a Europei în lume a dus, inevitabil, la întrebarea privitoare la poziția din Consiliul de Securitate. În numele cărui principiu poate Franța să-și păstreze poziția pretinzând că vorbește în numele Uniunii? Și dacă nu o face? Se poate gândi o co-participare a Germaniei la deținerea acestui drept? S-a speculat, apoi s-a respins ideea. Ca urmare, Franța dorește o mai bună integrare europeană doar prin susținerea Germaniei în cursa pentru reforma Consiliului de Securitate! Reformă ce s-ar putea produce într-un viitor apropiat sau foarte îndepărtat!

Carol cel Nou

„Europa este o utopie. Una tangibilă, iar prezența noastră aici o demonstrează!… Europa nu mai funcționează ca o suită de hegemonii, ci ca o solidaritate constantă… Europa este revenirea visului carolingian!” — spunea Emmanuel Macron. Și nu uită să amintească faptul că nu toate țările Uniunii se vor regăsi în noua construcție! Iar cei ce nu susțin o asemenea abordare vor fi lăsați pe dinafară prin rescrierea Tratatelor europene. E adevărat că Europa Centrală se poate amăgi cu prevederea care cere unanimitate în revizuirea tratatelor! Dar dacă vor apărea altfel de tratate, precum cel de la Aachen, care nu are nevoie de votul Varșoviei, nici al Zagrebului sau al Pragăi… Macron se scuză, voalat, că deja „i-a avertizat și pe Boyko Borisov și pe Petro Poroshenko” de faptul că nu vor prinde primul tren… Poate pe cel al istoriei….

Undeva, într-o utopie tinerească, cu un parlament al zonei euro și o armată franco-germană, Emmanuel Macron se visează un soi de Carol cel Nou, creator al noii Europe, bine integrate pe Valea Rinului, cu standarde și orgolii demne de tradiția franceză, chiar dacă departe de a fi fezabile sau realiste. Principiul unanimității în modificarea regulamentelor și a documentelor fondatoare îi repugnă și și-ar dori puterea de a trece peste prevederile lor. Regulile sale — să nu fim pasivi, divizați, speriați și, mai ales, să nu așteptăm momentul prielnic — spun multe despre deschiderea sa reală spre Europa, spre „sutele de locuri la est de Germania în care spiritul Europei este la fel de puternic precum aici, în Aachen, la Paris sau Berlin. Unul dintre acestea este Gdansk-ul meu!”, avertiza Donald Tusk. Dar Carol cel Nou nu are răbdare să privească harta!

Reacțiunea

La dreapta, cum e și firesc, a apărut deja reacțiunea! Dincolo de pozițiile oficiale abordate de numeroși lideri central-europeni, s-a născut un memoriu semnat de intelectuali precum Pierre Mannent, Chantal Delsol, Sir Roger Scrunton sau, Lánci Andras și Ryszard Legulko (Polonia), Roman Joch (Cehia), intitulat „O Europă în care să putem crede!”. Ei susțin că orice formulă supranațională reia ideea imperialistă care distruge culturi, națiuni, identități; de aceea, ei militează pentru respectarea valorilor creștine în fața unui multiculturalism surd la vocile europene, dar mult prea deschis spre importul cultural adus de migranți; și-ar dori o Europă reformată și eficientă în favoarea comunităților ei tradiționale; consideră că Europa prezentă este fragilă și vulnerabilă, forța ei putând veni doar din forța națiunilor componente. Reforma morală, reforma educației și a relațiilor sociale se impun cu mai mare forță decât separarea în două sau trei „viteze de evoluție”. O Europă unită dincolo de diferențe — nu doar lingvistice și religioase, dar și economice — ar fi o Europă capabilă să parieze pe o nouă paradigmă. Oamenii din stradă o cer, dar și ambițiile de la Aachen au un cuvând de spus! Visul lui Carol cel Mare poate fi împlinit într-o Europă în care să credem, sau poate fi întors din drum!

LĂSAȚI UN MESAJ