A murit “regele boemei” literaturii din Timişoara

1569

Poetul timişorean Traian Dorgoşan s-a stins din viaţă. Născut la 30 iulie 1935, în localitatea Secusigiu, judetul Arad, a urmat cursurile Facultăţii de Arte Plastice şi ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Timişoara. O vreme a fost profesor la Liceul din Recaş. A colaborat la revistele „Scrisul Bănăţean”, „Orizont”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Contemporanul” etc. A publicat următoarele cărţi de poezie: Celălalt geamăn, Timişoara, Editura Facla, 1972; Lacrima albastră, Timişoara, Editura Facla, 1979; Circusparada, Timişoara, Editura Hestia, 2000.

Iată un portret admirabil pe care poetul Şerban Foarţă i l-a făcut, cu ani în urmă, prietenului său, poetul Traian Dorgoşan: “Ar fi fost regele boemei (în Timişoara, evident), dacă această demnitate ar mai fi fiind ce-a fost cândva. Confraţii noştri sunt, în genere, pragmatici, aferaţi, fără apetit pentru gratuitate, pentru „degeaba”-ul căruia, mai toţi, au să-i prefere un lung şir de job-uri. Or, el e, ca Arthur Rimbaud, în ceartă cu acest „veac manual”: „siècle à mains”, – dar… neamen cu cei nu „furnicăresc”. Or, Traian a fost un „greiere”, tot timpul. El a pus în practică, mereu, una dintre cele „trei soluţii”, propuse de N. Steinhardt, „pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar”, – aceea a „zurbagiului” lui Alexandr Zinoviev, anume o „totală neadaptare la sistem”. De care, expressis verbis, i se rupea, când era-nmare vervă, „şi-n gamelă, şi-n capac”! Singura lui „nezurbăgeală” va fi fost (mai este) poezia, în, mai cu seamă, formă de sonet. Ca toţii boemii (Tudor George, Pâcă ş.a.m.d.), Traian îşi compensează propriile-i dezordini prin ordinea strictă a sonetului perfect. Pe care, înaintea lui Doinaş, l-a cultivat şi în vers alb… La şlefuirea unora dintre poeme, am fost martor (auricular), căci, recitându-le (fireşte, prin locante), revenea asupra unor versuri, le repeta întrebător, le retuşa. Le scanda nu fără o emfază, în stil uşor vetust şi nobil, dar şi cu o anume detaşare, de parcă n-ar fi fost ale lui proprii. În ciuda boemiei sale, era, mereu, corect vestimentar: aproape un profesor, cu ochelari şi freză. Când l-amcunoscut, pe la cenacle, acum vreo 48 de ani, aveam un oarecare trac în preajmă-i. Eram cu şapte ani mai tânăr, iar el, de pe atunci, era… maestru. Am ţinut mult să ne împrietenim: înnoptam prin „berării şi cafenele”, cântând, spre zori, un fel de imn al nostru (pe care-l învăţasem de la el): „În o mie patru sute,/ Patru sute nouă’j’doi,/ Cristofor Columb porneşte/ Să găsească ţărmuri noi…” E unul dintre inşii cei mai detaşaţi de treburile practice şi lucrative, ca şi, în genere, de lume. Este un, pe de-a-ntregul,aerian, ba chiar un „om din lună”. Cum, din păcate, viaţa literară este injustă şi ingrată, Traian, care n-a dat din coate, este aproape un poet uitat. Şi, totuşi, el a scris, de pildă, acest sonet octosilabic: „Bătrânul demon, plictisit,/ îţi ctitorea în vis biserici/ cu turle, clopote şi clerici,/ cu lespede de plumb topit// pe care, dreptnecredincioasă,/ îngenunchiată pe altaruri/ să-aştepţi nemeritate haruri/ în fumul iute de pucioasă/ de parcă-ncercănând în nor/ un verde ochi de stea polară,/ purtând un mag rătăcitor/ ce-ţi va vesti, grozav de trist,/ că tu – fecioară-a doua oară -/ vei zămisli pe Anticrist.”

Dumnezeu să-l odihnească!

Foto credit: Mona Donici

LĂSAȚI UN MESAJ