Nu suveraniștii români sunt naivi.
Naiv este reflexul de a-i judeca exclusiv prin grila competenței administrative, ignorând cauza care i-a produs.
Se spune că așteaptă salvarea din afară — de la Jordan Bardella sau Alice Weidel — și că această speranță este infantilă politic. Probabil că este. Dar nu aici se joacă miza.
Miza este de ce această speranță există.
Suveranismul românesc nu s-a născut din strategii geopolitice sofisticate, ci dintr-un gol de reprezentare. Dintr-o acumulare de frustrări pe care sistemul politic tradițional nu le-a mai putut absorbi. Când o parte semnificativă a societății nu se mai regăsește în instituții, reacția nu este rafinată. Este directă.
Și inevitabilă.
A cere acestei reacții să vină direct cu programe de guvernare este, în sine, o formă de naivitate. Pentru că niciun curent politic nu începe cu guvernarea. Începe cu ruptura.
Suveraniștii români sunt acuzați că nu au program. Este adevărat. Dar nici sistemul care îi critică nu mai are, de mult, credibilitate. Iar între un sistem care nu mai convinge și o alternativă care nu este încă pregătită, electoratul nu alege neapărat competența.
Alege schimbarea.
Când sistemul nu mai produce încredere, începe să producă alternativă. Indiferent cât de imperfectă este.
De aici și disconfortul real. Pentru că analiza clasică spune: „nu sunt pregătiți să guverneze”. Corect. Dar incomplet.
Pentru că întrebarea care lipsește este alta: de ce o parte tot mai vizibilă a societății este dispusă să accepte această nepregătire?
Răspunsul nu ține de naivitate. Ține de neîncredere.
Se invocă adesea constrângerile Uniunii Europene și faptul că, după Tratatul de la Lisabona, spațiul de manevră al statelor este limitat. Este corect. Dar această realitate nu calmează tensiunile interne. Le amplifică.
Pentru că, atunci când deciziile sunt percepute ca fiind tot mai îndepărtate de cetățean, reacția nu este integrarea mai profundă. Este respingerea.
Nu neapărat coerentă. Dar perfect previzibilă.
În acest context, așteptarea ca suveraniștii români să livreze rapid politici sofisticate ratează esențialul: ei nu sunt încă într-o etapă de construcție, ci într-una de contestare.
Iar contestarea nu funcționează după regulile guvernării.
Desigur, există o limită clară. Fără transformarea discursului în proiect, fără acumulare de competență și fără capacitate administrativă, orice mișcare politică rămâne incompletă. Din acest punct de vedere, critica este legitimă.
Dar este și insuficientă.
Pentru că ignoră un fapt incomod: suveraniștii nu sunt pregătiți să guverneze. Dar nici cei care îi critică nu mai sunt credibili să o facă.
Aici se închide cercul.
Pentru că, în politică, golurile nu rămân neocupate. Sunt umplute. Iar atunci când sunt umplute de mișcări nepregătite, responsabilitatea nu aparține doar celor care le promovează.
Aparține și celor care au făcut posibilă apariția lor.
Nu suveraniștii sunt marea problemă.
Ci sistemul care i-a făcut inevitabili.
Suveraniștii nu sunt încă pregătiți să conducă.
Dar au apărut pentru că alții nu mai știu să o facă.
Iar între aceste două limite, România intră în cea mai periculoasă zonă: fără încredere și fără alternativă reală.
