Actuala pandemie de coronavirus deschide perspectivele reevaluării rolului Statului în economia Națiunii pe care pretinde că o guvernează. De mai bine de două decenii, ni s-a tot spus că un capitalism totalmente descătușat, nederanjat de prea multe reguli impuse pe cale unilaterală și, respectiv, un Stat care să se țină la distanță de tentația de a-și asuma roluri antreprenoriale, reprezintă o garanție a fericirii celor mai mulți dintre noi. În contextul actualei crize pandemice, se poate lesne observa că nu se poate conta în totalitate pe corporațiile cu capital integral ori majoritar privat.
Odată cu instituirea stării excepționale de urgență în numeroase State ale Uniunii Europene, rând pe rând, marile întreprinderi private și-au închis porțile și au preferat să-și expedieze lucrătorii în șomaj tehnic ori într-o altă formă juridică de suspendare temporară a activității. Motivele care au stat în spatele unei asemenea decizii nu trebuie căutare (numai) în frica de contaminarea colectivă cu temutul deja coronavirus. Aceste motive țin mai degrabă de un raționament rece, pe care corporațiile cu capitaluri private l-au făcut și care, în esență, le spune că nu poți plăti (deci, face cheltuieli) atâta timp cât nu produci (deci, nu faci venituri), iar dacă, totuși, o faci (în virtutea unei generozități care, în cazul unei astfel de corporații, este cel puțin stranie), nu o poți face un timp prea îndelungat. Cu Statele însă e o cu totul altă poveste. Ele dau faliment mult mai greu și, în orice caz, pot compensa pierderile suferite într-o anumită ramură a economiei naționale cu eventualele câștiguri obținute într-o altă astfel de ramură. Totul e ca Statul să dețină ori să-și asume controlul asupra unora dintre aceste ramuri. Controlul asupra mijloacelor direct productive, respectiv asupra resurselor și o planificare inteligentă a circuitelor marfă-bani, dar și a forței de muncă, s-ar putea solda cu evitarea unei sărăcii generalizate. Totul e să fim dispuși să ne emancipăm convingerile (J. K. Galbraith).
Libertarianismul care ni s-a servit până zilele acestea ca fiind panaceul oricăror probleme social-economice, pur și simplu nu mai este bun. Căci ce Stat cât de cât responsabil își poate permite să lase jocul economic în voia sorții, în condițiile în care soarta a devenit înalt imprevizibilă, iar epidemia de COVID-19 poate pune pe butuci nu o singură economie a unei singure Națiuni, ci întreaga economie a Uniunii Europene? Liberalismul economic a devenit astăzi „un culcuș în care cineva se poate cuibări fără a mai încerca tortura unei activități spirituale sau a luării unei decizii” (J. K. Galbraith). Victimele acestui „culcuș” nu sunt nici cancelarul german, nici președintele francez și nici premierul italian, ci popoarele conduse de acești depășiți lideri ai unei Europe îmbătrânite din punct de vedere demografic, spiritual și intelectual. Modul acestei triplete revolute de a conduce destinele propriilor Națiuni și, prin ricoșeu, a celor care au înțeles să se alăture Uniunii Europene, a generat doar o aparentă și foarte anemică prosperitate.
La primul șoc, s-a prăbușit jocul de cărți gândit de suita Merkel-Macron-Conte. Corporațiile private – atât de dragi celor trei! – au pus lacăte pe impresionantele lor porți și i-au trimit pe angajați acasă sau, mai precis, în grija Statelor, cărora li se pretinde astăzi să intervină cu bugete megalitice, pentru a-i hrăni pe cei care, până ieri, alcătuiau categoria prea-sumețită a corporatiștilor. Zilele acestea am putut constata cât este de vulnerabilă o economie bazată într-o covârșitoare măsură pe întreprinderi private. La cel mai mic semn de scădere sau de anulare a profitului, o astfel de întreprindere își închide porțile și le transmite angajaților un mesaj scurt, politicos, dar sumbru: Ne pare rău, dar de azi, trebuie să vă descurcați singuri! Ce vor face și unde se vor duce corporatiștii de ieri, aruncați inițial în șomaj tehnic și, cât de curând, cel mai probabil, într-un șomaj propriu-zis, din care nimeni nu știe când vor reuși să iasă? Răspunsul nu poate fi decât unul: la ușa Statului. Numai că acesta din urmă, de vreo 30 de ani, a rămas fără nimic. Cel puțin dacă ne raportăm la Statul Român. De vreo două-trei decenii, a cedat toate activele productive, pe care, după stingerea celui de-al Doilea Război Mondial, mai reușise să le strângă.
A cedat totodată mai toate resursele, mulțumindu-se, în cel mai bun caz, să încaseze niște redevențe penibile și, cel mai grav, s-a dezvățat să gândească în termenii unei economii pragmatice, respectiv să facă afaceri, prin mijloace pe care le mai stăpânea prin anii ʹ80 ai secolului trecut și între care nu m-aș feri să plasez planificarea (pe care, printre alții, o ridică în slăvi economistul american J. Stiglitz). Astăzi, Statul Român trebuie să recupereze o bună parte din ceea ce a încredințat capitalurilor private, în ultimii 30 de ani: resurse naturale, mari capacități productive, întreprinderi bancare și de asigurări. O poate face prin rechiziții, dar și prin naționalizări. Mă aștept ca mulți dintre colegii mei juriști să mă critice pentru enunțarea acestor idei, dar și pentru că îndrăznesc să afirm că, astăzi, Dreptul obiectiv mai îngăduie efectuarea unor naționalizări. Firește că o îngăduie!
Totul e ca cei care sunt tentați să mă critice să citească cu atenție art. 44 alin. (4) și art. 115 alin. (6) din Constituția actuală a României. Și, după aceea, am putea discuta. Nu este locul acum pentru a intra în subtilitățile juridice, aferente fezabilității luării unor măsuri de naționalizare. Dar cred că, prevalându-se de criza economică profundă ce se prefigurează, dar și de incertitudinile induse de evoluțiile ulterioare a epidemiei de COVID-19, Statul Român ar putea aduce la cunoștința întregii lumi că intenționează să părăsească mai toate acele angajamente internaționale, anterior asumate, care l-ar împiedica să recurgă la socializarea propriei sale economii. O astfel de conduită nu este potrivnică nici măcar dreptului european, dat fiind faptul că art. 345 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene stabilește în mod expres faptul că „Tratatele nu aduc atingere regimului proprietății în state membre”. Ar fi, poate, singura cale de urmat, pentru a limita efectele sociale extrem de dureroase ale marasmului economic în care ne pregătim să intrăm și pe care îl resimțim deja, în forma tăcerii înfricoșătoare ce bântuie pe străzile marilor orașe ale acestei țări.