Eu, ca mulți alți tineri, l-am cunoscut pe Neagu Djuvara. L-am cunoscut, norocosul de mine, în mai multe împrejurări, deci în mai multe feluri. În suficient de multe feluri încât să pot spune — din nou, norocosul de mine! — că unele dintre cele mai prețioase amintiri pe care le am sunt cele cu Neagu Djuvara. Sau cu, așa cum se alinta uneori — găsiți pe net, pe youtube, o filmare pe care am făcut-o cu domnia sa chiar pe tema aceasta — spunând despre sine șăgalnic, „Moș Neagu”.
Moș Neagu nostru atât de drag era, din prima clipă, luminos, vibrant, atent, maiestuos și foarte, foarte prietenos. Nu trebuia să facă „ofensive de șarm” — pentru că era întruchiparea șarmului. Te atingea imediat, te cucerea imediat. Și când, elegant îmbrăcat de fiecare dată, făcea o cafea pentru doi în ibric, în bucătăria sa — momente în care, în diviziunea muncii, eu insistam să spăl ceștile și ibricul la final. Și când își aranja eșarfele și cravatele ascot — impecabil asortate cu restul hainelor, de fiecare dată. Și când vorbea — oho, și vorbea… — despre femei ca despre niște „sărbători ambulante”, cum le spunea cândva Marin Sorescu. Dar ce vorbea — asta nu o să o spun și nu o să o scriu niciodată. Doar atât: că mi-a fost de mare folos J. Și când râdea ca un copil după ce, la o dezbatere importantă, m-a botezat de două ori, rateu freudian, spunându-mi „Pătrășcanu” (găsiți imaginile pe youtube — ce nu găsiți e cât am râs după ce dezbatarea s-a terminat; a fost fabulos). Și când am transcris de pe foaie, de pe dictofon, argumentul pentru un proiect care s-a numit „Generația așteptată” — și care, de fapt, a înșelat copios așteptările oamenilor buni, în frunte cu cele ale dlui Djuvara. Și când, de pe Polonă, pe Dacia și pe Magheru am făcut mici plimbări împreună — și, legat de acest pachet de amintiri, am ceva cu mine pe care acum pot să îl povestesc și o fac pentru prima dată.
Cred că era 2011 sau 2012, nu mai rețin exact: iarnă friguroasă, cu unele zile teribile. Pe Magheru, alături de dl Djuvara — dumnealui făcându-și cu încăpățânare plimbarea aproape zilnică de cel puțin jumate de oră. Înspre gura de metrou de la Romană, zgribulită, o femeie în vârstă, fără casă, fără speranță, cu capul plecat, stând în ger ca și cum ar vrea să se transforme în gheață. Și oamenii, care se scurgeau grăbiți pe lângă ea. Am depășit-o, iar la un moment dat Neagu Djuvara s-a întors, s-a dus la ea, a vorbit puțin. Apoi am plecat din nou și am revenit: Neagu Djuvara i-a cumpărat două merdenele calde. Și i-a zâmbit — cu zîmbetul acela al său. Și era frig, și un om a făcut puțină căldură cu un zîmbet și cu două merdenele calde…
Vorbesc așa de cald, atât de intim nu ca să mă dau mare și să revendic pentru amintirile mele un statut excepțional. Ele sunt, într-adevăr, ieșite din comun — pentru că punctul lor focal era o imensă și iradiantă prezență luminoasă a dlui Djuvara —, dar sunt sigur că mulți alți oameni au în portofoliul personal de amintiri ceva similar cu ceea ce am eu. Fiindcă așa era Neagu Djuvara — ți se lipea de suflet. Era greu să nu îl iubești pe acest om.
„Text capital cultural” e o rubrică, nu am uitat aceasta, construită în mod prioritar în jurul unei cărți. Neagu Djuvara are foarte multe cărți — majoritatea lor nu doar publicate, ci și scrise în deceniile din urmă ale fabuloasei sale vieți. Pentru scena noastră cultural-editorială au fost mai multe cărți ale dlui Djuvara care au făcut o carieră spectaculoasă și binemeritată. O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri este vârful de lance pentru portofoliul, excepțional și din unghi de vedere istoriografic, al acestui om ieșit din comun. E o carte-fenomen, pe care orice familie ar trebui să o aibă în casă, la îndemînă. „Să nu se creadă că e vorba de o carte de vulgarizare. Nu-mi place cuvântul «vulgarizare», cuvânt cu iz peiorativ, care ar lăsa impresia că naraţiunea ar fi nu numai simplă, ci şi simplistă sau copilăroasă. Cititorul îşi va da repede seama că, sub aspectul unei povestiri uşoare, am îndrăznit să aduc în discuţie problemele cele mai delicate, cele mai controversate din istoria noastră, considerând că şi tânărul licean are o minte adultă, nu una fragilă, care ar trebui menajată, oferindu-i-se despre trecutul nostru o imagine edulcorată, trandafirie. Nimic nu serveşte mai bine ţara decât cunoaşterea (sau recunoaşterea) adevărului, pe cât putem noi, oamenii, să-l desluşim — fiindcă adevărul în totalitate numai Dumnezeu îl cunoaşte.“, spune, chiar despre această carte, autorul ei. Încă ceva: am spus mai sus că era greu să nu îl iubești pe Neagu Djuvara. Plusez acum: cine citește Scurta istorie… poate înțelege și mai bine sensul precedentei afirmații.
Unii i-au spus „ultimul nostru mare boier”. Eu prefer o variantă britanică pentru acest atât de distins, de iubit și de special om: SIR (Moș) Neagu Djuvara, Dumnezeu să vă odihnească în pace! Și vă mulțumesc, vă mulțumim pentru tot.
Cristian Pătrășconiu