Vodolazkin plânge

208

Am avut în vara acestui an un imens privilegiu să stau mai mult timp foarte aproape de Evghei Vodolazkin. Probabil cel mai mare scriitor rus în viață. Scriitor, căci, din rândul doamnelor, este cuviincios să nu o uităm măcar pe Ludmila Ulițkaia.

Revenind la Vodolazkin (cândva va trebui să revin și la Ludmila Ulițkaia, ar binemerit-o), la un moment dat, mi-a spus că, atunci când scrie, plânge și râde, cu paginile sale și, mai ales, cu personajele sale.

Râde zgomotos — încât, din altă cameră, îl aude soția și îl întreabă dacă totul e în regulă. Și plânge în tăcere. Când a scris Laur — un roman colosal, după părerea mea și nu numai a mea….—, a plâns, mi-a spus, cel mai mult. „Și, la el, dintre toate cărțile mele, și cititorii mei plâng cel mai mult”.

Și mi-a mai spus. Mi-a spus, multe, de fapt, pentru că am stat mult timp de vorbă; și încă am mai fi stat.

Spre exemplu, mi-a zis că, pentru el, „istoria sufletului este mai importantă decât istoria în general” — de fapt, că, pentru el, istoria sufletului este cea mai importantă.

Mi-a mai zis așa: „Eu nu spun că dețin și că spun dreptatea și adevărul de ultimă instanță. Pentru că eu nu afirm ceva la modul tranșant. Eu, mai degrabă, pun întrebări. Iar o întrebare bine pusă este, uneori, ceva mai important decât răspunsul în sine. Ceea ce fac eu, punând întrebări, este să îi propun cititorului meu să răspundă la întrebări. Să dea întrebărilor pe care eu le pun răspunsurile lui. Și lui însuși să și le dea, de fapt. De altfel, eu consider că cititorul, ca un întreg, este mai deștept decât mine. Și va da un răspuns sau altul mai bun decât sunt eu în măsură să îl dau. Ce am eu de făcut este să formulez corect sau cât mai corect întrebarea. Și, în acest sens, câți cititori sunt, tot atâția co-autori ai unei cărți sunt. Și, în mare spus, la fel de multe opere ori creații. Ceea ce spun eu este un fapt real; nu este un compliment adus cititorului.

Și mi-a mai spus așa: „Eu nu sunt un scriitor creștin; eu sunt un creștin care scrie. Și nu cred că scriitorul e, în această lume a sa, un mic Dumnezeu, ci mai degrabă o oglindire a lui Dumnezeu în acea lume în care lucrează”. Fără să ezite, mi-a mărturisit că, pentru el, există Biblia și restul cărților.

Nu era pentru prima oară în România. Și nu va fi pentru ultima oară, fiindcă Vodolazkin a devenit, în timp-record, unul dintre cei mai iubiți scriitori străini la noi în țară.

De altfel, nu cred că există, în ultimul deceniu, vreun scriitor din afara României care să cupleze atât de natural și atât de rapid cu simpatia și așteptările publicului de carte. Între Vodolazkin și cititorii români a fost o dragoste la prima vedere, care a crescut în intensitate și în soliditate pe măsura trecerii timpului. Și ca reacții critice, și de întâmpinare, și ca tiraje vîndute, Evgheni Vodolazkin este un fenomen pentru piața noastră de carte.

Când am vorbit cele povestite mai sus, Vodolazkin venise cu avionul în România ca să lanseze Aviatorul — cel mai recent roman al său. E o nebunie de carte care pleacă de la următoarele coordonate ale intrigii: „Innokenti Platonov, protagonistul romanului, fără a fi în realitate aviator, săvârșește un zbor extrem între începutul și sfârșitul secolului XX, devenind obiectul unui experiment întreprins într-un lagăr cu destinaţie specială. Născut în 1900, el este îngheţat în azot lichid la mijlocul anilor ’20, iar în 1999, deja în altă lume, este dezgheţat. Trezit din somnul experimentului pe un pat de spital, memoria lui Innokenti pare a fi tabula rasa. În încercarea de a-și reconstitui istoria personală, el începe, la sfatul doctorului său, să noteze într-un jurnal frânturi haotice de amintiri: chipuri, imagini, întâmplări”.

Ceea ce am reprodus în cele patru fraze plasate imediat mai sus e numai verticala romanului; verticala sa, adâncimea sa, magia sa nu se pot spune decât sărăcind semnificativ această carte.

Cum spuneam, Vodolazkin are puține romane publicate până acum. Dar, apropo de Aviatorul și de trimiterea aeronautică din titlul său, toate, fără excepție, zboară foarte foarte sus.

Autor: Cristian Pătrășconiu

LĂSAȚI UN MESAJ